Libertatea ca ștafetă între generații. Câteva amintiri și îndemnuri pentru tinerii români de astăzi 

Primul motiv a fost biblioteca de acasă. În ea figurau clasicii români și universali din literatură, filozofie, arte plastice, alături de texte religioase, de la primele patru volume ale „Filocaliei” traduse de Părintele Stăniloae, până la scrierile unor Berdiaev, Șeștov sau Cioran (da, Cioran e pentru mine un autor religios). 

Al doilea motiv a fost comunismul real în care, alături de toți colegii mei de liceu, simțeam că jucăm fals într-o piesă proastă, unde toate personajele își simulează adeziunea față de regim. Propaganda strivitoare, frica de Securitate și supapele prin care priveam pe ascuns spre Vestul prosper și liber se completau disonant cu lipsurile alimentare, frigul din casă, străzile desfundate, autobuzele cenușii și burdușite cu „acrobați” ai disperării banalizate, așa cum portul „blugilor”  (luați „de pe Covaci”) și micul trafic cu discuri rock sau casete video ne dădeau impresia că, în pofida a tot, suntem și noi niște tineri europeni sincronizați cu lumea civilizată. 

Al treilea motiv a fost perestroika lui Gorbaciov, pe care l-am primit la București ca pe un erou antistalinist, opozant oficial al delirului izolaționist în care ne afundase Ceaușescu. Dacă până și în capitala imperiului sovietic începeau (și încăpeau) reforme, era limpede că toxica stare de fapt din România nu mai avea prea mult viitor. 

Recomandări

Câți bani au costat zborurile speciale ale lui Klaus Iohannis în 11 ani (2015-2025). DOCUMENTE

Dar cel mai de seamă resort al mentalității mele prooccidentale s-a manifestat în 21 decembrie ’89, când am ieșit la protestul din Piața Universității, din patetică solidaritate cu victimele represiunii de la Timișoara. Prima mea zi de om cu adevărat liber a coincis cu căderea regimului. Niciodată nu m-am simțit mai puternic decât în 1990, chit că fesenismul continua comunismul, mineriadele negau spiritul revoluției și Iliescu era adus la Cotroceni de scorul triumfal obținut la primele alegeri fundamental alterate de minciună, inerția prostească a maselor spălate pe creier și satisfacția de a găsi, în fine, cafea sau portocale prin alimentarele unde, până mai ieri, bătuse vântul foametei. 

E adevărat că, odată ajuns la Paris, ca bursier al guvernului francez, am combinat anticomunismul tot mai viu și indiscutabil cu o respingere oripilată a marxismului de cafenea încă prezent în elita intelectuală de pe malurile Senei și cu idealizarea sumară a interbelicului românesc. Întâlnirea cu fostul exil românesc m-a făcut să relativizez, o vreme, substratul criminal și totalitar al legionarismului din anii ’30: nu fuseseră adepții lui Zelea Codreanu și Sima cei mai fervenți adversari ai bolșevismului? Evident, după lecturi suficiente, dar și după ce am constatat că Securitatea croia (prin PRM) forțe extremiste antioccidentale (al căror scop era să spele crimele comunismului printr-un neonaționalism vopsit în culori „creștine”), am reușist să scap de acea iluzie perfidă. 

Recomandări

„Regina” contractelor cu statul: cum a ajuns Mihaela Neagu de la o benzinărie în Lehliu la peste 1.000 de contracte cu fonduri publice

Generația intelectuală care m-a precedat a croit societatea civilă din anii primului Iliescu și a pregătit victoria CDR, respectiv instalarea profesorului Emil Constantinescu la președinția țării. Când am revenit la București, în 1995, am devenit unul dintre liderii intelectuali ai generației noi, care prelua ștafeta occidentalizării și a democratizării, însuflețit de un model „neopașoptist”, dar și de compania stimulantă a multor altora, reuniți sau nu în jurul Colegiului Noua Europă, fondat de dl Andrei Pleșu. Cu ajutorul CDR, generația mea a intrat în politica militantă, dar și în diplomație, contribuind la integrarea țării în NATO și în UE. Firește, am reușit nu doar pentru că aveam argumente și energie, ci și pentru că, spre cinstea lui, Iliescu forjase „consensul de la Snagov” (prin care toate partidele acceptau necesitatea istorică de a urma toate fostele state satelite ale URSS în drumul lor spre principalele organizații euroatlantice). 

Ecuația dintre patriotism, democrație funcțională și apartenență la UE și la NATO a devenit axioma sacră a generației mele și n-aș fi crezut că bulversarea rusească a Europei de Est, emergența populismelor autoritare și noua închidere în sine a Americii o vor pune atât de repede sub presiune. 

Recomandări

Donald Trump și Vladimir Putin au vorbit o oră și jumătate la telefon. Comunicatul lung al Kremlinului și primele reacții de la Casa Albă

Ce-mi doresc din tot sufletul, pentru a nu fi trăit și muncit pentru un proiect național la ruina căruia să asist, neputincios, este ca generația copiilor noștri să preia lupta civică pentru protejarea acestor realizări cu adevărat istorice. Și să o facă din deplina convingere că, dacă ne lăsăm duși de val, ne vom da cu toții cu capul de un zid. Pur și simplu a sosit vremea tinerilor de astăzi, momentul în care ei, și nu altcineva să își ia soarta în propriile mâini, cu imensa responsabilitate de a dezvolta România liberă pe temelia pusă de cele două generații anterioare. 

Dacă această nouă generație nu se organizează și rămâne pasivă sau se dovedește lașă, restaurația neocomunistă despre care se vorbește tot mai des ar putea deveni coșmarul zilei de mâine. Noi, cei deja cărunți (și inevitabil obosiți după numeroasele bătălii din ultimele decenii), le vom fi alături, dar nu le putem ține locul. 

Urmărește-ne pe Google News