Monica | Atunci când moartea ia oamenii buni
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pe Alex l-am cunoscut când avea 8 ani, în 2009. Era mic rău pentru vârsta lui, ca mai toți copiii din ghetou. Atenție nu avea mai deloc și era foarte agitat. Venea de fiecare dată la sport, dar nu se omora cu temele. Atletic, talentat, dar lipsit de disciplină. Alex era totuși diferit cumva de marea majoritate a copiilor din ghetou. Era îngrijit, foarte curat și tot timpul avea un pic de bani la el.
Pe Monica am întâlnit-o doi ani mai târziu. Era cam bolnăvicioasă, tiroida cam umflată și muncea pe unde apuca pentru ca să îi asigure lui Alex ceea ce avea nevoie. Lucra nopțile, ilegal, la o tipografie, în condiții cel mai probabil toxice. Femeile din ghetou nu își găsesc prea ușor de lucru. Alex a făcut hepatită B de la una dintre multele seringi care zac prin ghetou. Tratamentul era unul scump, așa că am început să ajut. Am început să o cunosc mai bine.
Monica era printre foarte puținele femei din ghetou care aveau o familie stabilă. Soțul era practic singurul tată cât de cât responsabil pe care îl știam eu. Comparativ cu marea majoritate a puștilor, Alex era disciplinat și se ținea de școală.
Într-o zi, am stat la ea acasă pentru câteva ore. Îl ținea pe Toto la ea în garsonieră, pentru că, practic, Toto creștea singur. Mai degrabă la ea în debara, căci garsoniera ei avea maximum 14 metri pătrați. Mama lui Toto era în pușcărie, de tată nu se știa nimic, iar unchii erau toți dependenți de droguri, la fel și sora cea mare. Monica ajuta cu ce putea, deși era săracă blană și trăia într-un bloc de coșmar, plin de ploșnițe, șobolani, dependenți de droguri și scandalagii violenți.
Acum vreo cinci ani, s-a îmbolnăvit rău. Am descoperit că nu avea asigurare medicală. I-am plătit eu asigurarea medicală și după un pic de amenințări cu CNCD-ul a fost internată la terapie intensivă și îngrijită bine. A scăpat ca prin minune, mi-a spus doctorul. Am angajat-o eu și, din când în când, o altă prietenă. Se îmbolnăvea des, dar cu ajutor se punea pe picioare. Trebuia să facă niște operații complicate și întâi trebuia să se întărească.
Soțul a părăsit-o acum vreo trei ani. A continuat să facă tot ce putea ca Alex să fie bine, să nu se apuce de droguri. Am ajutat și eu pe cât am putut. Acum un an, doctorul mi-a spus că trebuie operată, căci altfel nu are șanse. Îi era din ce în ce mai rău, așa că nu mai putea să facă mare lucru.
Acum un an mă lăsam de politică. M-am dus pe la ea să îi duc mâncare, căci era la pat. Eram amărât rău și m-a luat în brațe. Mi-a zis că sunt un om bun și că tot ce fac cu copiii din ghetou e mai important decât orice altceva. Veneau copiii de la școală și mi-a arătat pe geam că toți erau îmbrăcați cam la fel, cu ghiozdane cam la fel. Mi-a spus că nimeni în ghetou nu era văzut mai bine decât eram eu. Am râs atunci, căci nu m-am așteptat să câștig vreodată competiția cu șmecherii din ghetou sau cu Vanghelie.
După aproape două luni de spitalizare și șapte operații, Monica a murit. A fost o femeie care a trăit îngrozitor de greu și s-a chinuit mult. Azi am fost cu Alex să cumpărăm ce trebuie pentru înmormântare. E un tânăr bun, de care sunt mândru. Lucrează la o fabrică de ciocolată și viitorul arată bine pentru el.
Mi-am reamintit că am mai scris de ea în Dilema Veche. Povesteam de cât de incredibil a fost pentru mine să văd fapte de o bunătate greu de crezut în ghetou. Multe dintre ele au fost făcute de ea.
A fost săracă și chinuită, dar tot timpul era gata să ajute pe cineva. Ultima dată, la începutul lui ianuarie, i-am încărcat frigiderul pentru că trebuia să plec pentru două săptămâni. A dat o parte din ceea ce primise unei vecine mai bătrâne și bolnave.
A murit un om bun despre care nu a știut mai nimeni nimic. Drum bun, doamnă!
