România, un rai filorus? Cum putem câștiga războiul informațional făcând deosebirea netă dintre patriotism și naționalism

Cum ne aflăm pe flancul estic al NATO, pe ruinele încă fumegânde ale național-comunismului exaltat în „epoca de aur”, aceste narațiuni au un anumit suport popular, bazat pe inerție sentimentală, nostalgie rău amplasată și frustrare masivă. Iar manipulatorii – adevărați agenți de influență putinistă în România – sunt lăsați să zburde pe toate canalele, în numele democrației, deși UE a adoptat măsuri explicite pentru combaterea dezinformării. 

Statul (prin toate instituțiile sale) caută remedii, fără să poată ascunde că și printre angajații săi există (tot prin toate instituțiile) și mentalități încremenite în anii 80, pe vremea „Cântării României”, „Daciadei” și a televiziunii unice, cu două ore de program dedicate dictatorului.

Între pandemia COVID și declanșarea invaziei ruse în Ucraina, s-a creat la București, sub egida MAE, un binevenit Centru Euro-atlantic pentru Reziliență care furnizează expertiză regională guvernelor din NATO și UE, consiliind pesemne și executivul local. Această structură nu are însă vocația de a limita propaganda antioccidentală din România, ci mai curând de a întreține contacte cu structuri analoge din străinătate. 

Ce ne facem însă, dincolo de felurite agende oficiale, cu fenomenul ca atare? Primul gest ar fi acela de a nu obosi în explicarea diferenței dintre patriotism și naționalism. Patriotismul e un sentiment de loialitate față de țara, compatrioții, limba și cultura în care te-ai născut. El se manifestă printr-o acțiune constructivă pentru binele comun, deci funcționează ca altruism practic.

Dincolo de interesele tale imediate (oricât de legitime) lucrezi, ca profesionist sau cetățean, și pentru progresul social, economic și intelectual al comunității din care faci parte. Te implici cu argumente în dezbaterea publică a subiectelor de ordin obștesc, rămâi atent la standardele specifice democrației, favorizezi dialogul civilizat și te opui derapajelor (legislative sau de orice alt fel), pentru a prezerva pe cât posibil pacea socială, fără de care demnitatea ta și a conaționalilor tăi e periclitată. La fel de important, îți vezi țara și din perspectiva largă a umanității, sau prin prisma solidarității cu alte state libere, cu care suntem aliați. 

Naționalismul e o ideologie. Una care a produs două Războaie Mondiale și a inspirat deopotrivă totalitarismul nazist sau comunist. Prin excepționalismul său mesianic, naționalismul susține că poporul din care faci parte e „ales”, singular, excepțional și anturat de dușmani ereditari, care trebuie zdrobiți.

Nu poți fi realmente naționalist fără să cazi simultan în rasism și xenofobie, în violență politică și retorică incendiară, irațională. Pe cât este patriotismul de realist, moderat și consecvent, pe atât este naționalismul de isteric, intolerant, demagogic și nemăsurat, până dincolo de bunul simț. 

După lunga ocupație sovietică și delirul protocronist din anii terminali ai dictaturii ceaușiste, am fost cu toții expuși acestei toxine ideologice, în supradoze care nu s-au resorbit nici acum. „Suveranistul” contemporan este, din păcate, propria sa caricatură: el crede pueril și semidoct că dacii au inventat civilizația, practică un pietism kitsch, adoră liderii autoritari (de tip Putin) și se plânge că NATO și UE ne „mulg” ca pe o colonie africană din secolul XIX. Nu găsim în discursul lui decât sloganuri rupte de realitate, fantasme conspiraționiste, prejudecăți ostile, gălăgie publică sterilă și tot soiul de avânturi emoționale care nu soluționează nimic, în vreme ce pun orice sub talpa unor acuzații hiperbolice. 

N-am făcut decât să descriu astfel bazinul de unde se recoltează voturile extremiste. Un soi de recipient găurit, prin care se scurg imense energii sociale prost investite. Firește, educația continuă, asanarea spațiului public (ocupat cu prea multe figuri agresiv iresponsabile) și efortul individual de a pricepe că o ducem mai bine ca oricând în istoria noastră tocmai pentru că am devenit o parte a lumii occidentale reprezintă pârghiile la care putem recurge, sperând că rațiunea nu e un privilegiu, ci o trăsătură general-umană. 

Dacă fragila și vulnerabila Republica Moldova a reușit să scoată din priză oficinele putiniste, trag nădejde că vom avea și în România, ditamai statul UE și NATO, curajul de a proceda în același sens, pentru că victoria Ucrainei implică și victoria noastră în războiul hibrid în care suntem antrenați mai de mult, dar care s-a intensificat vizibil în ultima perioadă. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE