Românii i-au primit călduros pe refugiații ucraineni. Acum jumătate de an, cei sirieni primeau bastoanele polițiștilor români
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Tânăr jurnalist recent premiat internațional - a câștigat o distincție din partea trustului german Axel Springer, Andrei Popoviciu a relatat în ultimii ani despre fenomenul migrației în Europa. A scris un comentariu pentru cititorii Libertatea, pornind de la felul în care aceeași lume a suferinței este tratată, uneori, incongruent. Pentru afgani sau sirieni am cumpărat tehnologie de depistare și am alcătuit proceduri de respingere, în cazul ucrainenilor, ne-am comportat diferit, constată ziaristul.
Cuprins:
- „O să vă bat până când nu o să mai puteți merge”
- Nu doar frigul și oboseala îi terminau pe refugiați, dar și abuzurile vameșilor
- Am cumpărat și aparate care detectează bătăile inimilor celor nedoriți
- Pentru ei nu a fost loc nici în România, nici în restul Europei
- Două treimi au zis atunci „Nu” și acum „Da”
După ce Rusia a invadat Ucraina, mi-am făcut bagajele și am plecat direct la vama Siret. Ajuns acolo, m-a doborât ca pe oricine altcineva bunătatea românilor față de cei care fugeau din calea războiului din Ucraina.
Un convoi de organizații umanitare și voluntari îi așteptau pe refugiați cu mâncare, ceai, paturi și cu un zâmbet primitor. Bunătate oriunde priveai și dinspre cele mai neașteptate grupuri, până și intoleranții la gluten s-au solidarizat pentru a oferi mâncare specială celor cu nevoi similare care au fugit din Ucraina. Nu e o observație trivială, e dovada în câte straturi ale societății s-a manifestat empatia.
Unite, toate aceste „partide” ale convingerilor diferite, ale preferințelor, au reușit ca, în doar puțin peste două săptămâni, să primească în România mai mult de 400.000 de refugiați din Ucraina. Undeva la 80.000 au rămas în România, potrivit celor mai recente date de la Poliția de Frontieră.
În lipsa asistenței imediate a statului, care a avut o inerție, românii au arătat că pot fi organizați, dedicați și primitori. România a fost plină de compasiune. Nu-i loc de îndoială. Și mulți s-au bucurat când le-a confirmat asta jurnalistul britanic Shaun Walker, într-un mesaj postat pe Twitter.
Exemplul de manual al unei abordări civilizate și umane vizavi de refugiați.Shaun Walker, jurnalist The Guardian:
Multe publicații românești au rostogolit mesajul britanicului, inclusiv Libertatea. Nu îl contrazic pe Shaun, aceeași impresie am avut-o și eu când am fost la Siret.
Dar poate ăsta este momentul să ne amintim că ucrainenii nu reprezintă primul val de refugiați cu care se confruntă țara noastră. De fapt, nu mai departe de acum un an, în 2021, am fost expuși unui alt punct culminant al crizei refugiaților din Orientul Mijlociu și Asia, sosiți la granița României cu Serbia.
„O să vă bat până când nu o să mai puteți merge”
Și nu-i primeam pe acești refugiați cu ceai și paturi. Îi primeam cu bătaie în păduri întunecate ori în ascunzișul culturilor înalte de pe linia graniței. Îi primeam cu bastoane peste coaste, telefoane distruse ori, în cel mai bun caz, doar îi alungam înapoi în țara vecină, înainte de a avea oportunitatea de a cere azil într-o țară UE.
Începând cu 2014, milioane de afgani, irakieni și sirieni și-au lăsat în urmă casele aflate sub permanenta amenințare a bombelor. Sirienii fugeau ba chiar de aceeași armată rusă, care le-a bombardat orașele și satele, cot la cot cu regimul autoritar al lui Bashar Al-Assad.
Am petrecut un an documentând pentru publicații internaționale, precum The Guardian, cum sunt de fapt tratați acești refugiați la granițele României.
Nu a fost zi petrecută pe teren în care să nu ascult povești despre violențe verbale, abuzuri fizice ori tâlhărie. Tinerii refugiați care mi se destăinuiau arătau cu degetul spre Poliția de Frontieră și Jandarmerie.
Data viitoare când vă întoarceți, o să vă bat până când nu o să mai puteți merge.Un vameș român, către un refugiat sirian de 13 ani, înainte să-l împingă înapoi în Serbia:
Am vorbit cu zeci de refugiați - bărbați, femei și copii - care relatau tratamente umilitoare. Spuneau că au fost dezbrăcați, biciuiți, furați de bani și telefoane și filmați în timp ce erau obligați să facă flotări și genuflexiuni.
Acum, reprezentanții aceleiași Poliții de Frontieră îi primesc cu brațele deschise pe cei care fug din calea proiectilelor rusești, după o așteptare lungă în frig pe partea cealaltă a graniței cu Ucraina.
„Am obosit, nu mă mai țineau picioarele”, îmi zicea același refugiat sirian despre momentul când grănicerii români l-au pus să facă genuflexiuni în timp ce îi băteau unchiul și fratele.
Nu doar frigul și oboseala îi terminau pe refugiați, dar și abuzurile vameșilor
L-am urmărit pe acel bărbat și pe alți tineri refugiați până pe linia frontierei. Iarna le tremurau oasele în ger. Să eviți frigul și bătaia deveniseră complementare. Pentru că se gândeau ce rută să ia de data asta pentru a trece granița și a scăpa în același timp nebătuți de cei care-i vânau, odată ce au călcat în România.
<strong>Le-am văzut vânătăile lăsate de bastoanele vameșilor, care îi loveau și râdeau în timp ce filmau întreaga tortură, acesta este termenul legal. I-am văzut cum șchiopătau. </strong>
Vameșii îi priveau și-i tratau ca pe niște teroriști ce nu meritau ajutor. Le ziceau că nu se cere azil la graniță și îi trimiteau înapoi, încălcând obligații internaționale pe care România le îndeplinește și juisează de bucurie când e lăudată de jurnaliștii The Guardian.
Pe tinerii sirieni și afgani nu-i credea nimeni, ei oricum erau doar în tranzit prin țara noastră ori erau niște mincinoși care voiau să profite de prosperitatea Europei.
Am cumpărat și aparate care detectează bătăile inimilor celor nedoriți
Zilele astea mă întreb care o fi diferența dintre acei copii și ucraineni?
Și ucrainenii sunt în tranzit, ne-o spun chiar cifrele Poliției de Frontieră. Doar 1 din 5 aleg să rămână, cel puțin așa arată cifrele, fluide precum toate întâmplările acestor zile.
Pentru a-i ține departe pe oamenii care fugeau din calea altui război, dar nu erau nici ortodocși și nici cu pielea de făină ori ochii albaștri, România a cheltuit milioane de euro din bani europeni. Și același lucru l-a făcut, de fapt, și Uniunea Europeană.
Autoritățile au cumpărat aparate care detectează bătăile inimilor, drone și camere termice care să-i depisteze pe oameni disperați ce încercau să ajungă în România, să scape de gerul permanent din taberele improvizate din Serbia.
Pentru ei nu a fost loc nici în România, nici în restul Europei
Sirienilor le-a fost negat dreptul de a cere azil, au murit înecați în Marea Mediterană ori chiar în Dunăre, și-au dat ultima suflare în gerul umed de la granița Poloniei cu Belarus și au fost împușcați la frontiera Greciei.
Nu vreau să mă angajez într-o olimpiadă a suferinței, o competiție în care măsurăm cine a trecut prin mai multă durere înainte de a decide cine merită mai mult ajutor.
Înțeleg că e mai ușor să ne pese de cei care arată ca noi, de oamenii cu care împărțim o graniță, o religie sau o cultură. Însă cu toții suntem copiii acelorași strămoși veniți din Africa și care au pus fundația omenirii. Dacă mergem suficient de mult înapoi pe arborele genealogic, găsim grupuri de „Eva primordială” cum o numesc geneticienii, mama noastră, a tuturor.
Sunt solidar cu ucrainenii, pentru care cel mai de preț bun este siguranța, fie în România, fie mai departe în Europa.
Două treimi au zis atunci „Nu” și acum „Da”
Sunt solidar pentru că m-am lăsat atât de mult timp copleșit de suferința refugiaților sirieni și afgani care-și doreau același lucru - siguranță.
Dar pe ei nu i-am primit cu ceai, mâncare ori trenuri gratuite ca pe cei care au trecut frontiera odată cu jurnalistul britanic de la The Guardian.
În 2015, când românii au fost întrebați dacă sunt de acord ca refugiații sirieni să se stabilească în România, peste 65% dintre participanți la chestionar au zis NU.
Acum, când aceeași întrebare le-a fost adresată despre ucraineni, peste 60% din cei chestionați au zis DA.
Ce vreau e să încercăm să privim și să ne asumăm tratamentele diferite aplicate refugiaților. Să ne întrebăm de ce facem asta. Dacă răspunsul e culoarea pielii, religia sau cultura, asta ar trebui să ne dea de gândit. O soluție ar fi să ne măsurăm bătăile inimii cu aparatele pe care le-am cumpărat.
