De ce un tratat de pace între Rusia și Ucraina, negociat de Donald Trump, nu este posibil în viitorul apropiat

Medierea cu succes a părților implicate într-un război, care tinde să devină intractabil, reprezintă însă cea mai complicată parte din disciplina studiilor de securitate sau celor militare, iar președintele american pare că șterge cu buretele zeci de ani de cercetare și bune practici în tematica negocierilor de pace. 

Președintele american nu ține cont de specificul rusesc de negociere în relațiile internaționale, care nu s-a schimbat cu nimic prin comparație cu cel din perioada sovietică. 

Observațiile fostului diplomat american John Martin Cates jr, surprinse într-un raport al Departamentului de Stat, privind tacticile rusești de negociere, în interiorul ONU, rămân la fel ca valide precum erau ele când au fost scrise în anul 1952. 

Dacă în cultura americană, accentua Cates, negocierea și compromisul fac parte din modul de viață americană, orice temă politică fiind supusă acestui exercițiu democratic al negocierii, conceptul rusesc de negociere pare să fi fost afectat de filosofia politică a comunismului și de sutele de ani de guvernare autoritară. 

Rușii trăiesc într-un stat monolitic, în care ideile și ordinele vin de sus, un regim în care există prea puțin spațiu pentru dezbatere sau compromis. Fie dai statului dreptate, fie ajungi în Siberia, explica Cates.

„Negocierea nu face parte din stilul național de viață. Compromisul, bazat pe o discuție liberă și completă, care vizează o formă de «dăruire» din partea ambelor părți, pare să depășească înțelegerea rușilor”. 

În aceste condiții, cum anume ar trebui să se negocieze cu rușii? Există oare un moment optim în perioada lungă a unui conflict care să aducă mai ușor, mult așteptata pace? Ce lecții ne oferă istoria?

Ce înseamnă momentul de maturitate pentru pace  

William Zartman, un specialist de renume în procesul de negociere și rezolvare a conflictelor, a încercat să identifice momentul propice în care un conflict este cel mai deschis către ajungerea la o soluție negociată, concept cunoscut sub denumirea de „ripeness for peace” (momentul de maturitate pentru pace). 

Potrivit lui Zartman, este imposibil să se poată negocia pacea, până când părțile beligerante nu numai că suferă, dar și realizează că nu mai au nicio speranță de victorie prin escaladarea militară. 

Conceptul de moment propice se concentrează, de asemenea, pe percepția părților implicate în conflict asupra unui impas reciproc dăunător (Mutual Hurting Stalemate), care se referă la situațiile în care niciuna dintre părți nu mai crede că poate câștiga conflictul armat din punct de vedere militar. 

Zartman a argumentat că impasurile reciproc dăunătoare apar atunci când costurile conflictului devin insuportabile și sunt percepute ca depășind potențialele beneficii ale unei abordări militare. Doar în acel moment, părțile caută o politică alternativă sau o cale de ieșire din impas. 

„Ideea unui moment propice se află la îndemâna diplomaților. Încă din 1974, Henry Kissinger recunoștea că impasul este condiția cea mai propice pentru soluționarea conflictului”. În schimb, practicienii spun adesea că anumite inițiative de mediere nu sunt recomandabile deoarece conflictul nu este încă suficient de matur. La mijlocul anului 1992, în plin conflict, viceministrul iranian de externe a remarcat: „Situația din Azerbaidjan nu este matură pentru astfel de demersuri de mediere”, explica Zartman. 

Mediatorii ar trebui să profite de acest „moment propice”, atunci când el există, să contribuie la crearea lui, sau să fie pregătiți să acționeze atunci când nu există. 

Principala critică adusă teoriei lui Zartman constă în faptul că momentul propice, în realitate, poate fi identificat cu adevărat doar în retrospectivă, în cazul în care negocierile de pace se dovedesc a fi un succes, ducând la o soluționare durabilă a conflictului. În cazul în care soluționarea pașnică eșuează și conflictul revine la violență, se poate pur și simplu argumenta că momentul nu era suficient de matur pentru pace. 

Este cazul cercetătorilor care ilustrează limitele teoriei lui Zartman prin prezentarea mai multor momente propice în Irlanda de Nord, pe parcursul conflictului de treizeci de ani, care nu s-a încheiat cu negocieri de succes. Analizând impasul militar din 1973 care a precedat Acordul Sunningdale, care nu a avut succes, și, de asemenea, oboseala conflictului care a precedat Acordul anglo-irlandez din 1985, care nu a reușit să pună capăt conflictului, J. Tonge, Peter Shirlow și James McAuley susțin că acestea au reprezentat momente propice. Cu toate acestea, conflictul s-a încheiat abia odată cu Acordul de Vinerea Mare din 1998. 

În ciuda faptului că condițiile conflictului erau în mare parte similare în 1985 și în 1998, și că în 1973 se înregistra un impas în conflict, cu beneficiul retrospectiv, aceste două momente pot fi respinse, fără argumentație solidă, ca fiind nemature. 

În schimb, teoria lui Zartman are sens, pe moment, atunci când analizăm recentele negocieri de pace între Armenia și Azerbaidjan, mediate de președintele Donald Trump, deoarece conflictul Nagorno-Karabakh  atinsese punctul maturități pentru pace. Ambele părți, după ce Rusia s-a dovedit incapabilă să medieze pacea, timp de zeci de ani, ajunseseră la impas reciproc dăunător și căutau, în anul 2025, o soluție alternativă pentru ieșirea din acest impas, Rusia fiind oricum mai preocupată de războiul din Ucraina. 

Ucraina și Rusia nu sunt pregătite pentru un compromis în favoarea păcii 

Aplicând teoria lui Zartman asupra războiului ruso-ucrainean, putem ajunge la concluzia că un moment de maturitate pentru pace nici pe departe nu a venit în timpul prezent, în care Donald Trump încearcă să negocieze ostilitățile din Ucraina. 

Cei patru ani de război au atins un punct critic – așa-numita contraofensivă din vara anului 2023 a adus câștiguri suplimentare pentru Ucraina, dar apoi a devenit evidentă o situație de impas. Ar fi trebuit însă un sprijin militar internațional mai puternic în favoarea Ucrainei pentru a fi consolidat momentul de impas reciproc dăunător, ca să forțeze statele beligerante să caute calea alternativă.

Europa, în susținerea Ucrainei, nu a asumat o strategie a victoriei pentru Ucraina, pe câmpul de luptă, ci mai degrabă una a rezistenței ucrainene împotriva expansionismului rusesc. Însă având în vedere implicațiile geostrategice majore ale unei eventuale victorii a Rusiei asupra Ucrainei, putem argumenta că o înfrângere a Ucrainei de către Rusia ar însemna și înfrângerea întregii Europe, cu riscuri de securitate majore pentru majoritatea europenilor. 

Mai mult, sondajele de opinie din Ucraina arată că populația preferă, în continuare, starea de război, decât o pace obținută prin cedări teritoriale substanțiale, așa cum dorește Vladimir Putin și fără garanții puternice de securitate pentru viitorul țării. Așadar, Ucraina, susținută de Europa prin livrări de armament și intelligence, este mai motivată să continue rezistența împotriva expansionismului rusesc, decât să capituleze în condițiile impuse de Rusia. 

În același timp, Rusia nu se află în poziția de a cuceri militar Ucraina, să obțină o victorie militară pe câmpul de luptă. Însă regimul de la Kremlin nici nu exclude posibilitatea, pentru viitor, a unei astfel de victorii militare și nici nu este puternic rănită, astfel încât momentul maturității pentru pace al lui Zartman să devină unul probabil. Având în vedere că regimul de la Kremlin este în continuare unul stabil, susținut de populație, iar economia rusească încă face față sancțiunilor internaționale, Rusia nu se află în poziția vulnerabilă de a renunța la scenariul maximalist, de victorie asupra Ucrainei, ca să caute calea alternativă de ieșire din impas. 

O pace negociată ar putea deveni fezabilă atunci când conducerea Rusiei va percepe războiul ca pe o amenințare la adresa stabilității regimului – un moment la care a ajuns și Rusia țaristă în 1905, atunci când a capitulat în fața Japoniei, catalogat drept unul umilitor în istoria Rusiei. Ucraina nu are forță militară să împingă regimul Putin spre un astfel de moment. 

Drept urmare, interesul Rusiei este ca războiul de atrițiune să continue, cu speranța că Ucraina va ceda, în final, condițiilor impuse de Kremlin. Războiul cognitiv devine astfel o armă importantă a Kremlinului, care răspândește, în spațiul european, diverse narațiuni defetiste privind oboseala Ucrainei și a întregii Europe de a susține rezistența ucraineană. 

Ce putem învăța din vechile conflicte rusești 

Un alt element care merită luat în considerare, în timpul negocierilor de pace, mediate de Casa Albă, între Rusia și Ucraina, îl reprezintă analiza momentului oportun pentru încheierea unui armistițiu. Deși, în mod teoretic, semnarea unui armistițiu pentru stingerea focului reprezintă primul pas spre o pace durabilă, exemple numeroase din istoria conflictelor rusești contrazic această teorie. Armistițiile sunt adesea descrise ca un impediment în calea maturizării conflictului și obținerea unui păci durabile. 

RUSI a realizat un succint inventar în acest sens: de pildă, în timpul războaielor din Cecenia (1994-1996, 1999-2009), Rusia a folosit perioada dintre cele două războaie pentru a se reorganiza și, în cele din urmă, pentru a lansa o nouă ofensivă militară. Un comportament asemănător s-a repetat în Siria, unde intervenția Rusiei din 2015 a fost marcată de utilizarea strategică a armistițiilor, nu ca mijloace de a ajunge la pace, ci ca oportunități de a se regrupa, înainte de a relua operațiunile militare.

În martie 2016, Rusia a anunțat retragerea forțelor sale din Siria. În realitate, aceasta a fost o rotație a trupelor în pregătirea unei ofensive la scară largă. 

Acordurile de la Minsk (2014-2015), care urmăreau să oprească luptele din Donbas, nu au reușit, de asemenea, să producă o pace durabilă și, în cele din urmă, au precedat invazia pe scară largă a Rusiei în anul 2022. 

Ucraina știe că Rusia utilizează diplomația armistițiului ca oportunitate tactică, mai degrabă decât ca un pas către o pace durabilă. Drept consecință, cel mai probabil președintele Volodimir Zelenski va manifesta reticență în a semna o stingere a focului pripită, indiferent cât ar presa Donald Trump, pentru a nu oferi posibilitatea Rusiei să își întărească trupele, iar viitorul atac militar să devină unul fatal. 

Care este cel mai probabil scenariu de război al GLOBSEC

Think tank-ul GLOBSEC a lansat, în vara anului 2025, un proiect analitic în care a avansat șase scenarii posibile despre cum ar putea evolua războiul din Ucraina pentru perioada 2025-2026. Niciunul dintre aceste scenarii nu ia ca variante semnarea unui tratat de pace sau capitularea unei părți.

Scenariul cu probabilitatea cea mai mare (38%) susține că în Ucraina va continua un război de uzură, cu intensitate redusă a ostilităților, din cauza epuizării resurselor de ambele părți, fără ca în perioada 2025-2026 să se producă un punct de cotitură decisiv. Presiunea internațională și oboseala generalizată față de război pot contribui la această evoluție.

„Acest scenariu s-ar desfășura în condițiile în care încercările continue de negociere a unui armistițiu/acord de pace cu ajutorul diferiților actori internaționali, precum SUA, Turcia, China, Europa etc., sunt inegale, compromise, suspendate sau blocate, iar părțile vor lupta pentru a obține resurse suplimentare (fie intern, fie extern, cu ajutorul partenerilor) pentru a continua ostilitățile la nivelul actual de intensitate. Acest război de uzură va duce inevitabil la epuizarea treptată a resurselor umane și materiale.

Ambele părți vor ajunge la epuizare din cauza luptelor susținute de intensitate ridicată, fără ca în perioada 2025-2026 să se producă un punct de cotitură decisiv în război. Acest scenariu ar putea evolua, în cele din urmă, într-un conflict de intensitate redusă de lungă durată (după 2026) de-a lungul unei linii de front stabilizate, asemănător situației din Donbas înainte de invazia pe scară largă sau similar cursului războiului Iran-Irak din 1980-1988. Va exista o linie de front înghețată, dar instabilă, și un război prelungit, de intensitate redusă, punctat de escaladări periodice și de o dependență tot mai mare de războiul hibrid. Vor exista escaladări periodice, bombardamente de artilerie și ciocniri localizate, dar fără operațiuni ofensive la scară largă.

Acest rezultat poate fi consecința epuizării reciproce și a incapacității ambelor părți de a obține o superioritate militară decisivă. Nu se așteaptă niciun progres decisiv din partea niciuneia dintre părți, ceea ce va duce la o situație de impas care se va deteriora treptat”, explică experții GLOBSEC. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.