Spaimele unui autor care nu este pregătit să-și vadă romanul lansat în această lume

Mesajul editorului ar trebui să-mi lumineze ziua, să-mi umple sufletul de bucurie, să pun mâna pe telefon și să-mi anunț prietenii: va apărea la sfârșitul lui aprilie, victorie! Chiar să postez pe Facebook: apare în aprilie! Să dau share, să număr like-urile, poate chiar să dau un interviu sau două în presă (care presă?) ca să povestesc, să mă laud, să pregătesc lansarea, toată lumea se promovează, eu de ce să nu mă promovez?, să-mi fac PR, acum e momentul! 

Sunt confuz. Încerc să mă gândesc la „varianta finală”. Îmi trec prin minte niște „așchii” de amintiri, câteva scene, fragmente, personaje, toate pierdute într-o ceață enervantă, dar n-am curajul să deschid fișierul din computer, să recitesc, să-mi amintesc, nu găsesc niciun rost. La ce bun acest exercițiu de narcisism când deja am răspuns: da, este varianta finală! 

Constat cu uluire: am uitat ce-am scris. Nu-mi vine să cred. Ce caraghios sunt! În ce hal am ajuns: am uitat ce-am scris! Sigur că am uitat, găsesc un motiv, pentru că acum sunt spălat pe creier. Spaima mi-a spălat mintea! Spaima de război, de COVID, de boli, de facturi, de prețul la gigacalorie, de prețurile din piață, kilul de castraveți s-a făcut 15 lei la tarabă, Doamne, 15 lei, incredibil!, și tarabagiul m-a asigurat că n-o să scadă prețul, pentru că vine Paștele, i-am dat dreptate și am cumpărat jumătate de kil…

Câte alte spaime mi-au mai lovit mintea? Știrile din presă și de la televiziuni. Deja mi-e groază să deschid televizorul pentru că știu ce-am să văd: voluptatea sângelui, voluptatea dramelor, mesaje radicalizate, alarmiste, catastrofice, sfârșitul lumii! Câte știri am citit într-o lună de război? Un milion? Câți experți militari și analiști am urmărit? Mulți, dar de la niciunul n-am rămas cu ceva. Acum, nu-mi mai intră nimic în mintea mea saturată, obosită, înspăimântată, mi-am făcut plinul de spaime până la sfârșitul vieții, bine că am predat editorului „varianta finală”! 

Mă încurajez. În fond, de ce ar trebui să știu ce-am scris? Cititorii romanului ar trebui să afle, dacă îmi vor cumpăra cartea. Eu rămân doar cu numele pe copertă. Dar cum să afle publicul despre ce-am scris în hărmălaia asta groaznică din lume? În spaimele astea? Și ce relevanță oare va avea scrisul meu la concurență cu toată gălăgia care ne înconjoară? Deprimarea mă copleșește: sigur am scris o prostie! Sigur n-am să ies în evidență! Sigur n-o să fie băgat în seamă!

Oamenii sunt asaltați de urgențele supraviețuirii, n-au nevoie de romane. Sigur că povestea mea din „varianta finală” nu va putea să capteze atenția cititorilor, să-i ia fața unei știri precum otrăvirea lui Roman Abramovici! (Oare a fost otrăvit?)

Dar eu nu mă bat cu Abramovici, nici cu Putin, nici cu dublarea prețului la gigacalorie! Eu mă bat cu spaimele mele și constat că sunt înfrânt, nici nu-mi amintesc ce-am scris, pentru că sunt un om desfigurat de spaimă. Mă uit în oglindă. Ce-a făcut frica din mine în ultimii ani? O legumă – îmi arată oglinda sufletului.   

Mă lamentez. Normal este să trec la acțiune, să iau măsuri ferme, să-l rog pe editor să amâne apariția romanului. Nu este momentul. Nici pentru mine, autorul, cu mintea spălată, nici pentru lumea în care o să apară, o lume scrântită. Să-l amâne sine die – cum se spune. Asta ar fi o decizie bună de marketing. Câte companii au lansat branduri noi pe piață în acest timp? Toți stau la cutie, să vadă ce se întâmplă. Lumea s-a oprit. Să stea și romanul meu la „cutie”.

Când vom reveni la normalitate (care normalitate?), să-l publice, peste șase luni, peste un an, doi, zece ani! Și dacă războiul o să țină o sută de ani, un alt război de-o sută de ani? Dacă vine al șaselea val de COVID? Dacă vine foametea? Dacă n-am să mai fiu în viață când lumea își va recăpăta busola? Asta-i chiar o știre: Petre Barbu își amână lansarea romanului! Dar cine s-o difuzeze? Cine-i Petre Barbu? Cum să concureze „știrea” asta cu plafonarea prețurilor la energie?

Mă resemnez. Lasă-l să apară. Cine-l cumpără și-l citește, bine! Cine nu-l cumpără… E absurd să sper că voi cuceri lumea cu scrisul meu. Oricum, la cât de interesată este lumea românească de cultură… Nu mai interesează pe nimeni ce cărți apar, ce premiere pregătesc teatrele, ce concerte se țin la Ateneul Român! Nu se discută pe texte, nu se comentează „producția culturală”, ci sunt dezbătute cu morgă cancanurile.

La noi, cultura se consumă pe seama discursurilor ținute de Dan Puric sau pe refuzul unui director de teatru de a arbora drapelul Ucrainei pe clădire. Și noile numiri de politicieni în funcțiile de la Institutul Cultural Român tot de cultura română ține, pentru că e rost de indignare (justificată) și panaramă. Asta ar fi o idee: să le trimit romanul noilor șefi de la ICR, poate mă exportă și pe mine! Numai prostii îmi trec prin minte…

Mă gândesc la „varianta finală”. Nu-mi amintesc ce-am scris. Dar încep să-mi recunosc conturul ca într-o veche poză, o poză de album: cum scriam, cum gândeam, cum mă frământam, cum sufeream, emoțiile de atunci. Gândul mă înseninează. A meritat. Cu „fotografia” asta am să rămân. Asta-i averea mea: bucuria timpului în care am muncit. Restul e un vârtej de spaime.   

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE