Când suntem mirați că tinerii schimbă cinci joburi într-un an, să ne gândim ce le oferim
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Format pe plan global din aproape 40% dintre cei cu vârstă de muncă, precariatul a devenit cea mai activă clasă socială. Pandemia actuală scoate în evidenţă toate problemele şi riscurile la care suntem supuşi. Precaritatea devine cel mai mare flagel al societăţii contemporane. Dar ce este ea?
Cuprins:
Precaritatea, după cum ştim, este legată de tipul de muncă pe care-l prestezi: “flexibil”, “freelancer”, cu trei contracte part time, muncă sezonieră etc.
Adică: munca precară este munca nesigură, fără garanţii, fără asigurări, instabilă şi ieftină. La noi, acest tip de muncă este extrem de răspândit, mai ales în rândul tinerilor.
Cum se naşte precariatul?
Guy Standing, profesor al Universităţii din Londra, ne explică felul în care este stratificată societatea actuală şi unde se află precariatul.
Odată cu globalizarea capitalului şi circuitul său spre zonele “muncii ieftine”, societatea occidentală, care va influenţa şi periferia sa în mod radical, se va stratifica în felul următor.
Mai întâi, avem plutocraţia, compusă din oligarhie, oameni foarte bogaţi şi o elită administrativă.
Este segmentul foarte bogat şi care deţine o putere mare cu garanţii imense legale, asigurate prin legi speciale, pensii speciale, asigurări financiare speciale etc.
- Mai jos se află clasa salarială: cei ce au salarii stabile, garanţii contractuale, pensii, asigurări sociale.
Această clasă, în ultimii douăzeci-treizeci de ani, este pusă sub o presiune imensă, prin politicile “liberalizării pieţei” (privatizării excesive a sectorului public etc.) şi a “statului minimal”.
- Urmează clasa proletariatului de tip vechi: angajaţii din zona muncilor stabile, de care au nevoie diverse sectoare industriale.
Şi ei sunt puşi sub o presiune teribilă, din cauza externalizării producţiei şi a retehnologizării unor sectoare industriale.
Ei sunt plasați între angajații stabili și săraci.
Mitul “flexibilităţii muncii”
- Pătura cea mai de jos sunt săracii, cei care nu au nimic: nici proprietăţi, nici acces la piaţa muncii, nici minime garanţii sociale. Între vechii proletari şi săraci se află precariatul.
- Precariatul este estimat astăzi la peste 40% din forţa de muncă a planetei. Care sunt trăsăturile principale ale precariatului?
1. Mai întâi, relaţia de muncă, de producţie: ei nu au nicio garanţie a locului de muncă. Nu au nicio garanţie din vechile şi tradiţionalele garanţii ale unui loc de muncă stabil.
Lucrează pe contracte temporare, fără garanţia continuităţii locului de muncă. Nu mai există sindicat şi contract colectiv de muncă. Nu mai au acces la asistenţă medicală gratuită sau garanţia unei pensii. Nimic.
2. Ei nu au o identitate profesională. Ei sunt angajaţii multifuncţionali, care trebuie să fie gata să îndeplinească orice funcţie. Azi fac o muncă, mâine - alta, poimâine - alta.
Pot schimba atâtea joburi într-un an, încât părinţii lor nu mai înţeleg nimic. Ei nu mai au o imagine clară a traiectoriei lor profesionale, o imagine istorică, o imagine a sensului direcţiei: de unde vin şi unde merg.
Oamenii care muncesc și caută, de fapt, un nou loc de muncă
3. Un alt aspect important: stilul de muncă le impune să petreacă mult mai mult timp pentru jobul pe care-l prestează. Ei nu au program fix de lucru. Surplusul de muncă nu este contabilizat şi plătit suplimentar.
În timpul slujbelor temporare, ei mereu sunt în căutare de noi contracte: ei mereu muncesc căutând un alt loc de muncă.
Căutarea unui nou contract şi a unei noi surse de finanţare este o muncă permanentă pe care o face precariatul. Şi permanent trebuie să se reprofesionalizeze, să mai înveţe - ca pe o slujbă suplimentară.
4. Precariatul, în mare parte, nu dispune de un loc de muncă fizic: poate lucra de acasă, din hub-uri, din locuri improvizate, care presupun cheltuieli suplimentare, pe care nimeni nu le decontează.
5. Şi, nu în ultimul rând, precariatul nu se poate sprijini pe stat: nu are acces la asigurare medicală, la fondul de pensii, de şomaj etc. Precariatul, practic, îşi pierde treptat o mare parte din drepturile sociale, culturale, economice care îi vor afecta fundamental drepturile politice şi civile.
Guy Standing numeşte asta (e numele faimoasei lui cărţi) - The Precariat: The New Dangerous Class.
Ce se întâmplă când schimbi cinci joburi într-un an
David Graeber vorbeşte în analiza sa despre Bullshit Jobs. Antropologul de la London School of Economics susţine că marea parte a angajaților nu numai că prestează munci cărora nu le vede rostul, ci chiar e lipsită de sensul direct al muncii - produce o muncă fără sens.
Acest nou tip de contract social neoliberal între clasa precară (repet, peste 40% la nivel global), un soi de nou proletariat, acest nou stil de muncă şi producţie are un efect teribil asupra stilului de viaţă.
Când totul e nesigur, viaţa devine iad: nu mai poţi organiza o familie, nu mai poţi proiecta un viitor, un loc de trai, un copil, o relaţie socială stabilă, un grup de prieteni, o viaţă socială coerentă.
Neputința de a ieși din situație
Precar înseamnă fără minime elemente de stabilitate. Când schimbi cinci joburi într-un an, viaţa ta socială explodează, iar psihicul are nişte limite.
Rezultatul? Precariatul e urmat de faimosul 4A - anxiety, alienation, anomie, anger.
Pe româneşte: precaritatea produce anxietate - frică, nesiguranță; alienare - faci nu ce vrei, ai nu ce doreşti, ci ceva ce nu poţi minim controla; anomie - neputinţa ieşirii din situaţie, dezorganizare - disperare; anger - furie şi ură.
Toate aceste 4A produc fenomenul care a devenit universal de la copii la maturi: depresia. Depresie socială, depresie colectivă, depresie teribilă individuală.
Acest stil de viaţă care devine regulă produce, la rândul lui, dependenţa de terapeuţi şi prafuri medicale sau diverse droguri slabe sau tari. Precariatul asta produce. Nu se poate una fără alta.
Riscul ca tinerii să îmbrățișeze populismul
Ei bine, noul tip de politică şi activism are multe lucruri comune cu acest fenomen.
Această stare de fapt, care e simţită mai ales la grupurile tinere, împinge spre situaţii politice conflictuale şi radicale.
Pe de o parte, tinerii văd că nu mai pot avea garanţiile pe care le aveau părinţii lor şi se îndreaptă masiv spre politici populiste radical de dreapta.
Aici suplineşte şi migraţia, care, culmea, este mai aproape de această direcţie, chiar dacă situaţia lor politico-economică ar avea nevoie de alte tipuri de revendicări.
Pe de altă parte, ai un număr imens de tineri educaţi, cu studii superioare sau bine calificaţi, dar care nu pot găsi un loc de muncă pe domeniul de specializare şi bine plătit.
Direcţia politică este un vot de blam şi o neîncredere radicală în tot sistemul şi tipul de politică veche. Tinerii sunt dispuși să abandoneze tot ce e “vechi“ în favoarea “noului“, care de obicei e bântuit de populism masiv.
Soluţii? Pe termen mediu şi lung e nevoie de un nou contract social şi de o reaşezare a relaţiilor de putere, de producţie, de muncă şi redistribuţie a profitului şi resurselor.
Pe termen scurt, specialiştii vorbesc de un Universal Basic Income - Venitul Minim Garantat Universal: venitul minim universal acordat în mod garantat şi universal tuturor cetăţenilor.
