Surpriza plăcută de la frontiera de vest: Jimbolia, un oraș cu aer central-european

Astăzi călătorim mult mai intens și mai convenabil decât strămoșii noștri din societățile preindustriale. Până și pe vremea lui Mozart, un simplu voiaj de la Viena la Praga părea o aventură plină de riscuri. În fond, din acest motiv a apărut o literatură de călătorie. 

Populațiile trăiau „la gura sobei” și ascultau poveștile celor care, pe mare sau pe uscat, reușiseră să supraviețuiască deplasării în diverse spații exotice. Nu numai că ne mișcăm mai frecvent (vacanțele au devenit ritualuri anuale de migrație colectivă), dar ne și mutăm mai des în alt loc decât în cel natal. 

Sociologii urbani au remarcat fără mari eforturi evidența că populațiile localităților mici sunt magnetic atrase de centrele majore, unde oportunitățile profesionale, oferta culturală (în sensul cel mai larg), dar și „statutul” personal au doar de câștigat. 

Viitorul pare contractat de metropolele cu zeci de milioane de locuitori, după chipul celor pe care le vedem încă de pe acum în Asia sau – la o scară mai puțin ciclopică – în America.

România nu face excepție. După dezindustrializarea post-comunistă și integrarea europeană, numeroase familii de felurite vârste și condiții se deplasează fie din afara Carpaților în Transilvania, fie peste granițe, în marile centre continentale. Fiecare cu „Occidentul” lui, după buget și împrejurări. 

Tinerii din Jimbolia – un orășel bănățean cu zece mii de locuitori – tânjesc bunăoară după Lugoj sau Timișoara: acolo există și malluri! O asemenea aspirație nu face însă orașul lor mai puțin simpatic, așa cum am putut constata recent, când m-am aflat acolo pentru a susține două conferințe. 

Chiar dacă se laudă cu o primă atestare documentară mai veche, Jimbolia s-a format abia în secolul al XVIII-lea, după ce Maria Tereza a decis să-l colonizeze cu șvabi (veniți din Bavaria și Alsacia). Primii sosiți au cam murit de malarie, în sărăcie. A doua generație a pus pe picioare bresle de fermieri și meșteșugari, reușind să construiască solid, așa cum erau învățați. A treia generație a cunoscut chiar prosperitatea și a știut să o transmită. 

Prin gara locală – nod feroviar de la marginea imperiului habsburgic – oprea odinioară legendarul Orient Express, care avea să o inspire pe Agatha Christie. După Marea Unire (când Jimbolia era cât pe ce să le revină sârbilor, dacă Ionel Brătianu n-ar fi insistat să o avem, tocmai din rațiuni logistice), regina Maria a dat de pe acel peron un prim comunicat către țară, la întoarcerea ei din triumfalul turneu în SUA (1926). 

În anii 50, comuniștii au îmbarcat din aceeași gară zeci de mii de șvabi, deportați în vagoane de vite, ca „naziști”: unii au ajuns în URSS, de unde nu prea s-au întors, alții „doar” în Bărăgan, unde au locuit – la limita exterminării – în troglodite bordeie de lut. Astăzi, gara cu aspect austriac e oarecum dezafectată…

Ce rămâne șarmant la Jimbolia e aerul central-european, cu străzi curate și largi, oameni pe bicicletă, terase umbroase, restaurante și pensiuni civilizate, case vechi, parțial restaurate și o memorie multiculturală de care au știut să profite două personalități intelectuale stabilite aici, spre mai marea faimă a urbei. 

Primul ajuns – de fapt exilat aici după o dandana cu autoritățile ecleziastice din anii 60 – a fost părintele Mihail Avramescu, al cărui chip în efigie poate fi văzut pe casa parohială a primei biserici ortodoxe din Jimbolia (sfințită în 1942). Evreu convertit la creștinism, Avramescu a fost poliglot, scriitor avangardist, erudit pasionat de ezoterism, participant la cenaclul Rugul Aprins (de la Mănăstirea Antim) și discipol al lui René Guénon, patriarhul european al „studiilor tradiționale”: să recunoaștem că, sub un asemenea blazon, părintele Avramescu făcea o figură cel puțin aparte în clerul de mir local… 

Al doilea venetic notoriu a fost poetul Petre Stoica, instalat la Jimbolia pe la mijlocul anilor ‘90. Puteți vizita azi casa lui memorială, plină de cărți, colecții numismatice, icoane pe sticlă și fotografii inedite, dar și Muzeul Presei „Sever Bocu”, pe care traducătorul germanofil al lui Rilke l-a creat și al cărui prețios fond arhivistic e în curs de digitalizare. 

Ca orice localitate de la frontiera vestică, Jimbolia e o sinteză interesantă de aristocrație maghiară, burghezie șvăbească, reflexe sârbești și accente românești pline de patosul unei îndelungate lupte pentru emanciparea națională. Chiar dacă nu vă vine ideea să vă instalați acolo, pentru a profita „bătrânește” de oaza acestui târgușor bănățean, merită din plin să-l descoperiți.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE