Puține zone economice de succes, privilegiile de la vârful birocrației și penurie în rest sau ordinea socială din România de azi

Bunăoară, „societatea românească se îndepărtează de modelul incluziv” și „se îndreaptă spre un model extractiv, în care o parte insuportabil de mare a avuției este însușită de privilegiații sistemului”. 

Cine sunt oamenii care prosperă așa de bine pe spatele statului? În primul rând sunt contabilizați cei care extrag de rente din domeniile în care lucrează, cum sunt „întreprinzătorii” care au contracte barosane cu entitățile publice. În a doua categorie intră pensionarii speciali, sute de mii, spune domnul Rădulescu. În fine, nu scapă nici membri din consiliile de administrație de stat, aceștia încasând și ei venituri frumușele, adică obscene.   

Și ca să înțelegem că e așa, presa ne dă de veste de niscai orgii financiare. Spre exemplu, suntem informați că sectorul bancar este unul puternic lucrativ. La Craiova, în Oltenia, un funcționar bancar înflorește frumos. 

Directorul BNR Dolj deține o colecție spectaculoasă de case și hectare intravilane, plus ceasuri, bijuterii etc. de peste 300.000 de euro, potrivit unei investigații publicate în Jurnalul. Toată această familie de succes, cu bani de la stat, este intim conectată cu guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, de unde se vede că în minunata noastră țară famiglia e mare și are multe ramificații.

Ne mai spune Rădulescu că avem două drumuri care se despart: pe unul o luăm la vale și ne prăvălim în haosul economic al eșecului de țară, iar pe al doilea ne așteaptă trenul Bolojan să ne poarte pe culmile austerității pentru a ne duce pe culmile normalității incluzive. 

Dacă premierul ad infinitum (Bolojan) are pâinea și cuțitul să stopeze privilegiile sectorului extractiv bugetar – îl sfătuim să înceapă cu stimabila Bancă Națională a României. Acolo, onorabilul domn Adrian Vasilescu, de 90 de ani, are încă puterea și energia de a încasa mii și mii de euro pe lună, în calitatea domniei sale de consilier al guvernatorului BNR – ce va fi consiliind doar Dumnezeu știe. 

Deci problema României ține de renunțarea la modelul economic extractiv. Dar când oare vom fi avut noi un model economic incluziv? În anii 90, atunci când se împărțea prada pentru favorizații sistemului și sărăcia pentru ceilalți? În anii de criză de după guvernarea Convenției? Sau poate că în interbelicul cel mult tămâiat? 

Fie și o privire retrospectivă ne poate lămuri de ceea ce a fost distribuția corectă a veniturilor în partea noastră de lume. Ca să facem o regresie până în neoliticul interbelic, apelăm la Tudor Arghezi. 

Într-un articol din 1933, „Ordinea socială”, Arghezi notează cu amărăciune câteva norme românești. Într-o epocă în care funcționarii statului, trecuți prin tot felul de examene de selecție, primeau 2.500 de lei pe lună, la fel ca oamenii de serviciu, existau zone ale unor privilegii de necuprins cu mintea. Erau cei care se aciuaseră, ca și cei de acum, prin tot felul de consilii, comitete și comisii. 

Acești privilegiați ai destinului birocratic-corupt se bălăceau comod în venituri de două sute cincizeci de mii, trei sute de mii anual. Iată cum rezuma Arghezi acest dezmăț financiar: „Adevărul este că nimeni nu vrea să le facă, economiile, și că nu se fac. Nimeni nu vrea să se schimbe nimic. Situația priește. Stufișul e păstrat intact și multiplicat. O pildă de ordine socială și de oameni la locul lor” – vezi Arghezi, T. (2005). Opere. VIII Publicistică. București: Editura Fundației Naționale pentru Știință și artă, pp. 6-7.  

Cam așa și acum, nimeni nu vrea să schimbe de fapt nimic. Dacă cineva va plăti nota, ei da, totdeauna o vor plăti pălmașii de la bază, cei care au dus-o, o duc și o vor duce greu. La vârf situația se echilibrează; se pierde ici, se câștigă dincolo, treaba-i bună. 

Ceea ce uită, în schimb, domnul Rădulescu să ne spună este că acest model economic, incluziv sau extractiv, este oricum unul cu sfârșit anticipat. Când ai sute de orașe mici și medii deșerturi economice, intens dezindustrializate, cu economii de subzistență, angajatorii de la stat fiind mana cerească locală – cu tot clientelismul de rigoare, când ai mii de sate care trăiesc la limită dintr-o agricultură de penurie, la ce să te aștepți? 

Când ai cinci sau șase milioane de azilanți economici, cetățeni educați fie și măcar primar în sistemul public de învățământ, și apoi lăsați de izbeliște pe câmpiile Europei de Vest, ei bine, la ce să te aștepți? Chiar la ce? 

E o poveste cu un final așteptat, dar mereu amânat – împrumuturile externe mai dau o gură de oxigen și tergiversează (la infinit?) o poveste cu final așteptat. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE