Libertatea presei, ca diagramă globală. Câteva note despre situația prezentă a unei meserii periculoase

Toți ne doream o libertate fără limite, combinată cu o responsabilitate personală tot mai vagă. Acum a venit doar nota de plată. Căci nu există prânz gratuit și nici utopie nedecontată. 

Printre efectele trezirii la realitate se numără și constatarea că situația presei libere cunoaște o incontestabilă depreciere mondială  Aproape că am uitat primii ani ’90, cu ziare de opoziție la un milion de exemplare, pe când percepeam presa drept „a patra putere în stat”. Copilării… democratice! În 2026, raportul global despre libertatea presei, alcătuit și prezentat de organizația „Reporteri fără frontiere” (RSF), ne dezvăluie un grafic mai curând deprimant. Singurele țări europene cu o presă realmente liberă sunt cele scandinave, însoțite de Portugalia și Irlanda. 

Restul statelor membre UE (din Vest) au o situație a presei „mai degrabă bună”, pe când nou-veniții din Europa Centrală și de Est suportă un context „problematic”. Să nu ne complexăm prematur și inutil: „problematică” e libertatea presei și în SUA, Japonia, cea mai mare parte din America Latină, precum și în Cambodgia sau Belarus. Pe harta RSF apar cu roșu închis – culoarea unei situații „foarte grave”  – mai toată Asia (Rusia, China, India, Pakistan, Coreea de Nord), precum și Turcia, Egipt, Sudan, Eritreea, Arabia Saudită, Iran, Irak, Yemen sau Venezuela. 

Desigur că presa nu suferă de una singură: jurnaliștii înșiși se află permanent în vizorul regimurilor iliberale, (semi)autoritare sau dictatoriale, care-i declară (previzibil) „dușmani ai regimului”, deci ai poporului, privându-i adesea de libertate, în urma unor procese cu acuzații previzibile (sunt finanțați de puteri ostile, trădători, spioni etc.) 

În decembrie 2024, 553 de jurnaliști se aflau după gratii (jumătate dintre aceștia în penitenciare din China, Birmania, Belarus, Rusia & Vietnam). În același an, 68 de jurnaliști își pierduseră viața în teatre de război sau ca victime ale unor rețele de crimă organizată. Mexicul deține aici recordul negativ, cu 165 de jurnaliști uciși între 1993 și 2024. O meserie tot mai periculoasă! 

Dar și una în continuă mutație, dacă nu reinventare: atunci când patronii de presă s-au vândut politicienilor (mai ales în regimurile iliberale) sau când redacțiile publice sunt aservite agendelor guvernamentale, mulți profesioniști de presă se repliază în social media, produc podcasturi și se apără de abuzuri tocmai grație popularității câștigate în spațiul digital, mai greu de controlat. Pe de altă parte, n-ai cum să nu deplângi tabloidizarea presei mainstream, tehnicile meschine de captare a audienței, deriva spre trivial și senzațional, proliferarea opiniei în detrimentul informației și excesul de analiză subiectivă, scutită de proba datelor verificate. Poate că însuși conceptul „presei libere” nu va fi fost altceva decât o „emanație” a utopiei liberal-globaliste, în marșul emancipării fără obligații, promovat de societățile occidentale între anii 1970 și 2000. 

Altfel spus, a fost vreodată presa (sub formă de ziare, radio & TV, ulterior mutate online) o formă pură de exprimare obiectivă, fără interese partizane, fără intenții de manipulare și dezinformare, fără conținut plătit? Personal, cred că acest model s-a întrupat ici-colo, generând legende (între timp expirate) precum cea a standardelor BBC, însă nu a ajuns niciodată un fapt durabil, și asta nu atât din cauza naturii umane (care știe să se idealizeze, dar nu și să scape de propriile vicii), cât pentru că presa de orice fel se manifestă doar în agora (piața cetății) – acolo unde, de la Atena lui Pericle, până la forumurile digitale, nimeni nu a sosit fără prejudecăți, interese înguste și chef de îndreptățire polemică. 

La piață, ca la piață: unii vând, alții cumpără, unii strigă, alții se ascund în mulțime și mai toți caută să înșele pe cineva, verificând astfel cea mai realistă definiție a profitului… 

Azi, în plină revoluție AI și desfacere galopantă a paradigmei postbelice, presa liberă e totuna cu insulele sale de „independență” (care-și dorește să scape de ghilimele). Mulți breslași se împăunează cu marea lor autonomie, mărită prin curaj și o etică de fecioară cruciată, însă realitatea mercenariatului (ca să nu spun a prostituției) sare neplăcut în ochii oricărui observator neutru. 

Așa cum au apărut ONG-uri abonate la fonduri publice, avem și jurnaliști independenți care lovesc doar puterea celorlalți (în coalițiile tot mai puțin evitabile azi, odată cu fragmentarea electoratelor). Prin urmare, exemplele de publicații efectiv independente (care dezvăluie nefăcutele tuturor partidelor și instituțiilor defecte) sunt chiar rara avis (precum, îndrăznesc să cred, „Recorder”). Se pare că am căzut până la urmă în propria capcană: există, de fapt, vreun observator neutru? 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE