Rusia și pariul ratat cu civilizația europeană. De ce a eșuat Putin în tentativa de „finlandizare” a Ucrainei
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Orice observator al istoriei rusești a identificat un tipar recurent în conduita Moscovei. Un oarecare autocrat constată mai întâi defazarea Rusiei față de Europa. Inițiază, prin urmare, un proces de reforme autoritare, de sus în jos. Ideile, expertiza, metodele și uneori materialele de construcție sunt importate din Occident. Rusia se întărește suficient pentru a se crede egala „partenerilor” apuseni care i-au servit drept model evolutiv.
Ulterior, observând că e foarte întinsă geografic și că recuperarea decalajului a fost mai curând formală, sau aplicată exclusiv în principalele orașe, în vreme ce restul teritoriului și al populației continuă să băltească în superstiție și ignoranță, despotul luminat de la Kremlin decide să atace o putere regională din nordul Europei și/sau să se prezinte ca lider al lumii creștine, gata să dea lovitura de grație muribundului imperiu otoman și să recucerească odinioară mărețul Constantinopol.
După „încălzirea” făcută de Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare rămâne prototipul acestui monarh absolutist, căzut în capcana urii de sine, care devine trădare a civilizației occidentale. S-a luptat cu turcii, dar mai cu seamă cu Suedia, care se profilase ca mare putere scandinavă. A luat întâi bătaie de la Carol al XII-lea, după care și-a obligat rivalul să se refugieze în Basarabia, pentru a complota contra lui cu trimișii sultanului otoman.
Stalin a moștenit aceleași complex al retardului istoric travestit în agresivitate imperială. Prima formă a prezentului război contra Ucrainei a fost „războiul de iarnă” contra Finlandei, un stat aflat - cel puțin în secolul XIX - în sfera de influență a țarismului. Conflictul din 1939-1940 a durat doar câteva luni, nu câțiva ani. Finlandezii s-au apărat cu un eroism uluitor.
Deși Armata roșie era de trei ori mai numeroasă, ea nu a reușit să ocupe militar decât o zecime din Finlanda. Regimul democratic de la Helsinki a fost nevoit să încheie un tratat de pace prin care ceda teritoriile cucerite de agresor. Însă URSS a fost exclusă din Liga Națiunilor și a pierdut mult mai mulți oameni (soldați, răniți, prizonieri) decât finlandezii. Suveranitatea Finlandei a fost salvată, într-un val de simpatie internațională. Franța și Marea Britanie i-au promis trupe și ajutoare, dar n-au mai apucat.
Marea diferență față de situația actuală de pe frontul ruso-ucrainean consta în prezenta agresivă a Germaniei hitleriste, care avea să se alieze temporar cu URSS. Dacă Germania anilor ’40 ar fi fost alături de restul democrațiilor europene, Armata roșie ar fi fost complet evacuată din Finlanda. S-a spus chiar că Hitler a decis atacarea URSS după ce a observat răsunătorul eșec al politizatei Armate roșii în pădurile finlandeze.
Ca și predecesorii săi, Putin a reoccidentalizat Rusia între 2000 și 2014, după care a atacat Ucraina, cu exact același calcul: ne-am întărit suficient și avem nevoie de un scut antioccidental care să ne apere de pericolul fatal al libertăților democratice. Numai că Putin se află într-o situație mult mai proastă decât Stalin în 1939.
Ucraina are cu 336.884 km pătrați mai mult decât Finlanda. Liderii din Marea Britanie, Franța, Germania, Italia și Finlanda tocmai l-au însoțit pe președintele Zelenski la Washington. Dincolo de ezitările și răzgândirile actualului președinte american, „grupul Ramstein” de sprijin pentru Ucraina numără peste 50 de state (32 membre NATO și 25 aliate ale Occidentului).
Rusia s-a supraestimat din nou, subestimându-și adversarii. A mizat totul pe alianța dintre ideologia MAGA - aripa tehno-fascistă Thiel/Musk - și propriul revizionism antiliberal, numai că Donald Trump a scăpat de sub presiunea acelei aripi radicalizate după primele luni din noul său mandat. Nici „partidele suveraniste” europene nu s-au subordonat imperialismului putinist, cu excepția Ungariei, parțial a Slovaciei și mai ales cea a formațiunilor românești moșite de bătrâna Securitate. Giorgia Meloni - premiera conservatoare a Italiei - e tratată acum de trompetele dâmbovițene ale Moscovei drept „târfă a globalismului”...
Nu știm dacă imperiul rus își trăiește deja ultimele clipe, așa cum anticipam, alături de Alexandru Gussi, în volumul „Dificila regăsire a virtuții” (Editura Spandugino, 2023). Știm însă că acest imperiu drastic redus după implozia URSS nu va cuprinde decât 15% dintr-un stat ucrainean care-și va fi salvat eroic suveranitatea, alăturându-se definitiv lumii euro-americane, la pachet cu Republica Moldova.
Putin e pe un carusel (în franceză: „montagnes russes”) și are o criză de vertij final. Deunăzi, la Anchorage, Alaska, se credea iarăși pe cai mari, redesenând arbitrar harta Europei, alături de Donald Trump. Azi, după istoricul „desant european” de la Casa Albă, Lavrov a declarat pentru o televiziune rusă că Putin e gata de o reuniune trilaterală, alături de președintele american și destestatul „nazist” Zelenski. Kremlinul cere doar seriozitate în negocierile de pace, nu titluri senzaționale în tabloide și bârfe pe social media!
Coliziunea dictatorului de la Kremlin cu realitatea e amară precum mahmureala după o beție cu votcă ieftină. Dacă va continua războiul, economia rusă va intra în recesiune, periclitându-i domnia internă.
Dacă îl va opri, va rămâne un paria și va avea complicata sarcină de a ambala în staniolul propagandei un eșec epic, soldat cu un milion de ruși morți, extinderea NATO cu Finlanda și Suedia, vasalizarea față de China și ostilitatea durabilă a unui Occident care privește Federația Rusă ca pe „omul bolnav” al sistemului internațional.
În ambele scenarii, obiectivele politice ale „operațiunii militare speciale” se dovedesc a fi mai degrabă piatra tombală a unor ambiții nerealiste decât pașaportul lui Putin către gloria postumă pe care o revendică.
Foto: Shutterstock
