UE, între ciocanul SUA și nicovala chineză. Există totuși motive de relativ optimism pentru 2026
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Tranzacționismul bilateral preferat de administrația Trump a demontat rapid, în anul care se încheie, ideea că pax americana va rezista prin somptuoasa inerție a instituțiilor multilaterale fundamentale, începând cu NATO. Tarifele, ieșirile nervoase, tiradele vulgare, capriciile și fluctuațiile umorale ale titularului de la Casa Albă (care și-a pierdut și ea o „aripă”, ca să lase loc unei viitoare săli de bal în stil saudit) au fost suficiente pentru ca încrederea partenerilor tradiționali ai Americii să se subțieze dramatic, obligându-i să caute alternative și să admită noua realitate geopolitică.
E adevărat, politețea burghez-liberală a etosului transatlantic specific elitelor europene a întârziat emiterea certificatul de divorț, însă noua strategie națională de securitate publicată peste Ocean spulberă iluzia că totul va fi ca înainte (chiar dacă democrații americani câștigă alegerile parțiale din 2026). Declarațiile din decembrie 2025 făcute de cancelarul Friedrich Merz dovedesc că prima putere din UE s-a lecuit de așteptări nerealiste și ia în calcul decuplarea strategică provocată de Trump, Vance & co.
Trump a tăiat și asistența umanitară în zonele sărace ale Sudului global. Se estimează că decizia aceasta va provoca moartea a circa un milion de persoane din Africa subsahariană. Statele africane cele mai paupere s-au reorientat deja spre China, care însă e mai „trumpistă” decât am crede: nu practică asistența umanitară de tip euro-american (agenții de dezvoltare și sprijin pentru refugiați), cât comerțul și investițiile directe, ca soluție cu efecte colaterale pozitive pentru populațiile vulnerabile.
Analiștii cei mai serioși sunt de acord că marele câștigător geopolitic al desistării americane este China lui Xi Jinping. Nu pentru că Beijingul vrea să preia rolul de polițist global, ci pentru că vidul lăsat de America este suficient pentru a fi umplut deopotrivă cu hard power (înarmare, preluări ostile și fuziuni) și cu soft power „multilateralist”, cel puțin la scara regiunii Asia-Pacific.
În opoziție cu politicile lui Trump, China va continua să parieze pe postura de campion al tranziției verzi (tehnologii eco, cu supremație în auto, baterii și panouri solare), va capta comercial Africa de Sud (pedepsită de Trump cu tarife de 30%) și va continua să curteze India (pedepsită și ea, pentru că nu renunță la petrolul rusesc).
E adevărat, cenzura partidului comunist reduce spre zero șansele Chinei de a seduce cultural publicul global (adică pe cel occidental...). Au apărut filme, jocuri video, personaje de South Park (precum păpușa malefică Labubu), așa cum s-au ivit lanțuri chinezești de cafenele și înghețată (Mixue, Chagee) care speră să concureze cu Starbucks, însă „povestea” spusă de banii chinezești - lipsită de supranatural și plină de mitologii locale cu priză minimă la audiențele internaționale - nu are șanse să decoleze.
Beijingul compensează aceste limitări inerente cu consolidarea sinocentrică a lumii asiatice. Xi Jinping va găzdui la anul un summit APEC (Asia Pacific Economic Cooperation), va actualiza acordurile de liber schimb din cadrul ASEAN și va încerca să se prezinte ca partener stabil și predictibil față de numeroase state (de la cele din Golf, până la Coreea de Sud și Elveția).
Interesantă va fi și competiția sino-americană din domeniul inteligenței artificiale, care are și ea o matrice culturală subiacentă. China mizează mai mult pe aplicațiile imediate și deschise ale AI - cu fața spre nevoile Sudului global - în vreme ce giganții hi-tech din SUA apasă pe inovație și cercetare fundamentală, lăsând pe planul doi rata adopției AI în economia reală.
Geometria variabilă a confruntării SUA-China (Rusia fiind doar țuțărul energetic al celei din urmă) lasă loc de reflecție (oarecum anxioase) privind capacitatea UE de a recupera decalajul strategic militar, pe cel tehnologic (mai ales în materie de AI), dar și coagularea voinței politice de a ieși din utopia UE ca „model global de virtute” eco-democratică.
Până una alta, Comisia Europeană a prelungit termenul de îngropare a motorului termic în zona auto și va prelua din raportul Draghi niște prime sugestii de reducere a birocrației: dacă nu intră cu maceta în jungla reglementărilor comunitare, ambiția blocului continental de a compune cu SUA și China un ménage à trois definitoriu pentru geopolitica secolului XXI își va pierde rapid obiectul.
Situația statelor UE nu e prea roză. Pe de-o parte, scepticismul față de „eurocrații de la Bruxelles” (reflectat de scorul partidelor suveraniste) are o anumită legitimitate. Pe de alta, UE nu se poate salva decât prin progresul rapid către o structură federală, care ar putea rezolva clivajele din interiorul pieței comune, dar ar presupune improbabila ratificare a unor tratate modificate în această logică.
Problema este că e mai simplu pentru Trump să se înțeleagă cu Xi Jinping decât celor 27 de lideri din Consiliul European să-l convingă pe Putin că trebuie să oprească nebunia generată prin invadarea Ucrainei. Știm însă că europenii reacționează cel mai deștept sub presiunea unor crize serioase, așa că - dacă regula se confirmă - putem paria că 2026 va aduce în casa noastră comună și câteva vești bune.
