„Vrem o țară ca afară”, dar expatriem elita zilei de mâine. Cum poți trata un complex istoric de inferioritate prin exodul continuu al creierelor 

Urmam astfel, programatic și disperat, elanul de formare academică europeană pe care-l cunoscuseră toți tinerii români de prin 1830 până în 1945. Apoi cei din anii ’60, care au prins deschiderea dintre 1968 și 1972, reușind să plece cu burse în Occident. Tatăl unui coleg și prieten din școala generală, fizician atomist, a reușit pe atunci să ajungă în SUA. S-a întors mai anticomunist și proamerican decât fusese la plecare. Ceaușescu a închis fereastra de oportunitate imediat ce, revenit din Coreea de Nord, a decis că acela e tipul de comunism dinastic de care are nevoie și RSR. 

Nefiind veșnic, nepricepând efectul de domino al relaxării gorbacioviste și complet rupt de realitatea internă, tiranul peltic și analfabet a fost, în fine, detronat prin tragica întâlnire dintre revolta unei tinere populații exasperate și voința unui grup de conspiratori filoruși de a-l pune la zid. 

Nu voi face aici rezumatul ultimilor 35 de ani. Mă limitez să vă reamintesc faptul sociologic esențial că ei au permis formarea unei clase de mijloc. Adică a coloanei vertebrale pe care se sprijină orice democrație capitalistă. Că a noastră e „mixtă” – ca să nu spunem șchioapă – știm și noi, și partenerii noștri din UE și NATO. 

Că această clasă de mijloc s-a recrutat dintre românii liberi, competenți, muncitori și cu spirit antreprenorial e la fel de clar ca și faptul că ei i s-a adăugat și „aristocrația bugetară” generată de PSD. Nu e de discutat nici faptul că de câte ori statul socialist hibrid în care trăim dă cu oiștea în gard, clasa de mijloc e chemată să plătească oalele sparte, prin noi taxe și impozite. Chiar când scriu acest editorial, observăm că ne-am reîntors la acest „model” extractiv de supraviețuire economică.

De fapt, tema pe care v-o propun atacă alt aspect: clasa de mijloc a modernizat România – economic și cultural – dar tot ea și-a trimis descendenții biologici la studii în Occident. A profitat de libertatea de mișcare, de mobilitatea academică finanțată de UE, de rezervele familiei și spiritul de-a dreptul „chinezesc” de a-i biciui pe cei tineri, impunându-le performanțe școlare care să-i facă eligibili pentru universități apusene cât mai bune. Dezastrul așteptării meritocratice din țară s-a compensat prin bovarismul burghez al diplomelor obținute „afară”, ca garanție a unei cariere profesionale cât mai avantajoase. 

Nu găsesc pe internet date statistice fiabile cu privire la copiii clasei de mijloc românești după 2000. Pesemne că au reușit să studieze „afară” (uneori până la master și doctorat) mai întâi câteva mii, apoi zeci de mii – dacă nu chiar mai mult. Pe social media asistăm anual, prin iunie sau în septembrie-octombrie, la festivalul fotografic sentimental și narcisic al familiilor care ne anunță că odrasele lor au absolvit sau au fost admise în universități străine. 

Un procent redus ne trimite bezele și buchete de flori din Ivy League sau primele șase universități britanice. Cei mai mulți sunt fericiți oriunde au ajuns, numai universitate românească să nu fie. 

Întrebarea la care orice guvern responsabil ar trebui să găsească un răspuns pragmatic este: câți dintre acești „neopașoptiști” se întors acasă, pentru a injecta în economia reală și viața instituțională a statului competențele dobândite? Cum pot fi atrași? Câți, în fine, sunt prea buni – și prea pesimiști cu privire la țara natală – pentru a mai reveni, odată ce pot să-și croiască destinul profesional în alte state din UE și NATO?  

Nu suntem singurii văduviți de capitalul social al unei elite expatriate: e un sindrom est-european cu notă balcanică la care participăm alături de foștii companioni de lagăr socialist, plus Grecia ortodoxă, care, din varii pricini, are și ea tot ce-i mai bun ca resursă umană tot în diaspora. 

Din masa absolvenților români de universități occidentale, doar rarii descendenți care pot și vor să preia afacerea de familie revin acasă: adică cei din vârful economic al clasei de mijloc, pe care-i așteaptă un soft landing și o viață îndestulată în spațiul de baștină. Restul sunt probabil „pierduți” pentru România, unde contraselecția, corupția, clientelismul neofeudal și improvizația iresponsabilă sunt încă predominante. 

Resurgența veninoasă a „suveranismelor” complexate e și urmarea acestei stări de fapt. Nu doar că mai toți copiii prietenilor și colegilor mei de generație au reușit să studieze „afară”. Știu și cazuri de „suveraniști” care, cu ipocrizia specifică acestei pulsiuni chipurile eurosceptice, n-au ezitat să-și trimită copiii la studii britanice, așa cum am alți prieteni care, deși o duceau bine la București, s-au mutat în țări occidentale doar pentru ca urmașii lor să frecventeze licee și apoi facultăți „adevărate”. 

Exodul creierelor a început la prima mineriadă, din iunie 1990 și continuă până astăzi: orice pretext și orice vehicul sunt bune pentru a scăpa de umbrele noastre implacabile și, după cât se pare, iremediabile. 

N-ar fi grav, dacă ne-am socoti cu adevărat o parte (chiar periferică) a civilizației euro-americane. Este grav, pentru că, în realitatea imediată, am început din nou să ne îndoim de această apartenență și tragem sinucigaș spre aria euro-asiatică, fascinați fie de „ortodoxismul nuclear” rusesc, fie de capitalismul autoritar al Chinei comuniste. 

Foto: INQUAM Photos / Casian Mitu

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE