Zilele nerecunoștinței. Despre cum pare că vrem să uităm că am fost ajutați acum 30 de ani
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În decembrie s-au împlinit 30 de ani de la ceea ce unii numesc revoluție, alții lovitură de stat. Indiferent de denumire, se fac 30 de ani de când suntem ceva mai liberi. Inclusiv mai liberi să uităm, să fim ingrați, să nu ne mai pese.
Am alocat, ca stat, bani mulți pentru a celebra 100 de ani de la apariție României Mari, o Românie care azi nu mai există. Dacă un vârf de unghie din banii arși pe spectacolele „folclorice“ ocazionate de centenar s-au fi dus spre filme despre revoluție și tot am fi fost mai câștigați.
Dar, într-o zi, cândva, cineva va face și filmul despre post revoluția pe care nu vrem să ne-o amintitm.
Acum 30 de ani, plus minus, după prima revoluție televizată din istoria omenirii, au început să curgă, să zboare, să șerpuiască pe șosele ajutoarele din străinătate.
Păream, dar și eram atât de săraci, atât de rupți în fund, încât o lume întreagă a vrut să ne îmbrace mai bine, să ne hrănească, să ne ajute.
A fost, greu de crezut azi, o dorință omenească greu de stăvilit. O bunăvoință de care poporul ăsta nu va mai beneficia niciodată.
Azi e simplu. caritatea este la un click distanță. Donăm din card, dacă avem, pentru diverse cauze. Dar acum 30 de ani, oricât de aproape ar părea, nu era așa. Lumea era mai mare, internetul nu prea exista, se mergea din om în om, din poartă în poartă. Așa s-au strâns, în câteva zile, camioane și camioane de bunuri, medicamente, haine, orice.
România are peste 3.000 de unități administrativ-teritoriale. Adică municipii, orașe și comune. Gândiți-vă că aproape toate sunt înfrățite cu unul sau dou sau trei sate și orășele și orașe din Europa. A fost o vreme când lumii i-a păsat de noi și când a vrut să ne ajute, așa cum a crezut ea de cuviință.
Iar noi am uitat asta.
Nici nu știu dacă ni se pare rușinos sau nu că eram atât de săraci. Nici nu știu dacă ne-am simțit sau nu umiliți de generozitatea aia care a venit buluc peste noi. Dar pare că vrem să uităm.
Dacă decembrie a fost luna recunoștinței față de cei ce s-au jertifti pentru libertatea noastră acum 30 de ani, ianuarie ar trebui să fie luna recunoștinței față de cei ce și-au deschis, în primul rând, inimile față de noi și au vrut să ne ajute.
Și, știți ce? Nu e.
Am un prieten bun, francez. Unul dintre primii care au reușit să ajungă în România cu un convoi de camioane pline cu „ajutoare“ Acum 30 de ani. Este francez prin naștere, senegalez din pasiune, ca și mine, și român prin contaminare. Este, de 30 de ani, mai român decât mulți dintre cei ce au votat cu Vadim, de exemplu.
Gérard Luçon e numele său și este, credeți sau nu, unul dintre oamenii care au pus umărul la modernizarea țării ăsteia.
Boem și totuși fixist, precis ca o mașinărie germană. Bon viveur și intransigent în același timp. Francez și uluitor de român. Pentru multul bine pe care l-a făcut acestei țări a fost decorat cu Steaua României de către președitnele Constantinescu.
Cam în acelși timp, cumva, însă, i-a fost refuzată cetățenia română. Căsătorit cu o româncă ce a devenit și cetățean francez, Gérard nu este cetățean român, după 30 de ani de bine făcut României, după mulți ani de impozite plătite aici și în ciuda faptului că a vrut această cetățenie.
Nu știu cum se raportează cei care au trăit zilele acelea la îngerii, apostolii occidentalismului veniți să ne mângâie în ianuarie 1990. Uneori, un simplu gând de recunoștință ar fi suficient.
Eu? Mulțumesc.
![A aruncat toate hainele la 60 de ani! Salma Hayek s-a scăldat goală pușcă în ocean: «60 și recunoscătoare» [15 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/rkek9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL055dEY3MU9FaHlrVFpONU54dkdhdVZ1Z3dkZlJKcU5XNjNQQkdhM2kuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
