REPORTAJ/ Cel mai emoționant moment pentru o mamă-militar în Afganistan. ”Atunci timpul curge altfel. Începi să numeri orele...” (FOTO)
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pentru o mamă militar în Afganistan cel mai frumos şi emoţionant moment al întregii misiuni este întoarcerea acasă. Cu atât mai mult cu cât căpitanul Mioara Tudor i-a lăsat cu tatăl lor pe doi copii de cinci și nouă ani când a plecat în prima ei misiune în baza militară din Kandahar. "M-au așteptat la întoarcere. Spre surprinderea mea, băiețelul a stat lipit de mine cel puţin 10 minute şi a plâns. Fetiţa a stat la distanţă şi şi-a aşteptat momentul“, a mărturisit cu emoție în glas Mioara.
Cuprins:
Ofiţer psiholog la Batalionul 206 Artilerie al Brigăzii 2 Vânători de Munte ˝Sarmizegetusa˝ Braşov și licenţiată în psihologie-pedagogie la Universitatea Bucureşti, Mioara Tudor a fost singurul psiholog pentru cei peste 400 de soldaţi români care au participat la acea misiune. A ajuns în cadrul armatei în 2005, unde un an şi jumătate a activat ca civil, apoi, din 2006, după ce a urmat un modul de pregătire militară, a trecut în rândurile militarilor.
În urmă cu doi ani, Mioara Tudor, în vârstă de 37 de ani, a decis să facă un pas important în carieră: să participe la prima ei misiune în teatrele de operaţiuni, în Afganistan, în baza militară din Kandahar. Practic, a călcat pe urmele soţului ei, Ionel Tudor, tot militar, care a participat la o misiune în aceeaşi bază militară, în 2009. Cel mai greu i-a fost că a lăsat în urmă doi copii minori, o fetiţă de 5 ani şi un băiat de 9 ani, care au rămas acasă cu tatăl lor.
A plecat alături de Batalionul 33 Vânători de Munte Posada din Curtea de Argeş şi a fost singurul psiholog pentru cei peste 400 de soldaţi români care au participat la acea misiune. Dintre aceştia, doar opt erau femei – ea şi şapte femei soldat.
„Înainte de a fi dislocaţi, am discutat cu fiecare om în parte pentru a şti ce probleme lasă acasă, pentru a şti motivele care l-au determinat să participe la acea misiune. Şi atunci nu a fost atât de greu, pentru că am plecat pregătiţi toţi. Atât eu, cât şi ei. Dacă e să pornim cu negativismul în faţă atunci, clar, avem toate şansele să ni se întâmple ceva rău. Dacă plecăm pe plus, plecăm toţi şi ne întoarcem toţi. Pentru că acesta e principiul numărul unu într-o misiune“, a spus Mioara.
"Nu trăieşti cu frica în sân“
Unul dintre principalii „duşmani“ cu care fiecare a trebuit să se împace a fost frica. Teama că în orice moment se poate produce o tragedie. În timpul misiunii, în aprilie 2015, patru colegi de-ai ei, militari români care executau o misiune de patrulare terestră au fost răniţi în urma exploziei unei maşini-capcană.
„Funcţia pe care o aveam eu nu a presupus un grad de risc foarte mare, dar am avut incidente în timpul misiunii. Au fost patru băieţi răniţi, doi au rămas în teatru, doi au fost repatriaţi. Într-adevăr, în acele momente se conştientizează mai mult riscul misiunii. Însă rolul instruirii înainte de misiune este de a-i pregăti pe soldaţi pentru toate stările care urmează să le trăiască acolo, cea de frică fiind printre ele. Frica este un mecanism natural al organismului de apărare şi este un sentiment normal. Important este cum ne gestionăm acest sentiment. Teama este prezentă în primele zile, după care soldatul îşi intră în ritm, în rutina misiunilor şi nu o mai simte atât de mult, ci se concentrează pe ceea ce are efectiv de făcut şi să fie foarte atent la tot ceea ce este în jurul lui. Nu trăieşti cu frica în sân“, mai spune psihologul militar.
"Seara când vorbeam cu ei nu au plâns niciodată. Nu i-am văzut eu plângând"
Din punct de vedere profesional, cpt. Mioara Tudor spune că misiunea din Afganistan a fost „o experienţă plină, interesantă, o provocare“. În schimb, distanţa de familie a fost o experienţă dificilă.
„Perioada propriu-zisă de misiune a fost şase luni, dar aceasta a fost precedată de o perioadă de pregătire de aproximativ trei luni, la Curtea de Argeş, în cadrul batalionului şi am fost şi dislocaţi în Cincu... A fost foarte dificil atât pentru mine, cât mai ales pentru copii. Fiind în teatrul de operaţiuni, programul era extrem de încărcat şi ziua trecea relativ mai repede pentru mine decât pentru ei, acasă. Ne-am făcut o rutină de a vorbi în fiecare seară, am făcut teme împreună prin telefon sau pe skype... Asta a fost partea bună, faptul că am avut acces la internet şi am putut vorbi cu cei de acasă“, a mai spus ea.
Copiii au avut un instructor bun lângă ei, pe tatăl lor, care ştia cel mai bine prin ce trece Mioara, departe de familie. A trecut şi el printr-o misiune similară şi ştia cât de greu e să îţi vezi copilul că plânge şi că este afectat de lipsa ta. Prin urmare i-a antrenat pe Bogdan şi Carla să fie puternici în faţa ei.
„Au fost puternici totuşi. Seara când vorbeam cu ei nu au plâns niciodată. Nu i-am văzut eu plângând, în schimb mai povestea tati că plângeau ba înainte, ba după ce vorbeam. Erau şi prelucraţi de tati să fie puternici. La fetiţă, care avea 5 anişori, s-a simţit lipsa mamei. Pe tot parcurul lipsei mele s-a lipit de cine a găsit ca personaj feminin în jurul ei, prietene, bonă, bunică...pentru a compensa cumva...“, mărturisește cu emoție în glas Mioara Tudor.
La fel de puternică a fost şi ea. Chiar dacă avea o zi grea, cu stres din cauza serviciului, în momentul în care vorbea cu familia nu voia să le arate asta. Cum de altfel făceau toţi militarii.
„Îţi impui automat să te schimbi, chiar dacă eşti stresat din cauza serviciului. Îţi impui să nu arăţi asta şi celor de acasă. Pentru că acolo, dacă e stresul mai mare, trece la un moment dat, după o jumătate de oră... În schimb, familia rămâne acasă, îngândurată, până la următoarea dată când reuşeşti să vorbeşti cu ei şi atunci n-are sens să îi îngrijorezi“, a mărturisit Mioara.
Întoarcerea acasă
Cel mai frumos moment al întregii misiuni spune că a fost întoarcerea acasă: „Pornind din secunda în care am ştiut data în care vom zbura spre casă, timpul curge altfel. Trece mult mai greu. Începi să numeri orele până la avion şi apoi din avion până acasă... Sunt emoţii şi de o parte şi de alta şi din partea familiei şi din partea a militarilor. Sunt pregătiri şi din partea noastră cu toate etapele pe care trebuie să le parcurgem înainte de repatriere, dar şi acasă pentru familie, pentru a primi membrul lipsă aşa cum se cuvine“.
Îşi aduce aminte cum a ajuns acasă, la Brigadă, direct de la aeroport din Bucureşti, iar soţul şi copiii o aşteptau. Băieţelul, Bogdan, a fost cel mai emoţionat şi a plâns când şi-a revăzut mama după atâta vreme.
„Ne-am întâlnit aici, în spatele brigăzii. Era dimineaţa, la ora 07.00. Copiii au venit, s-au trezit de dimineaţă şi au venit să mă aştepte. Băieţelul a fost cel care, spre surprinderea noastră, a fost mai emoţionat şi a plâns. A stat lipit de mine cel puţin 10 minute şi a plâns. Fetiţa a stat la distanţă şi şi-a aşteptat momentul. Ea e mai puternică. A aşteptat să se dezlipească frăţiorul ei de mine şi atunci a venit şi ea, timidă“, a mai spus Mioara.
Îşi doreşte mult ca băiatul ei, Bogdan, care acum are 11 ani, să îşi urmeze părinţii în cariera militară. Însă el ştie deja ce îşi doreşte să devină când va fi mare.
„Băieţelul vrea să devină medic, neurochirurg chiar. Şi-a ales şi specializarea. Este fascinat de tot ce înseamnă creier. Noi l-am sfătuit că ar fi bine să ajungă în armată, ca medic. Mai e vreme să decidem dacă vrea să urmeze liceul militar sau nu. L-ar prinde, pentru că este genul de om. Eu mi-aş dori să îl văd în armată. Visez la ziua în care ar termina Insititul medico-militar“, a mai spus Mioara.
Profesional, şi-ar mai dori să plece într-o nouă misiune în teatrele de operaţiuni. Însă inima nu o mai lasă să stea departe de copii. Sau cel puţin nu cât sunt încă mici: „Voi mai aştepta o perioadă, astfel încât copiii să fie mai mari, să-şi dorească ei să stea mai mult timp singuri, fără noi. Să fie adolescenţi, atunci da, mi-aş mai dori să merg“.
Citește și: REPORTAJ VIDEO | Șoferi RATB şi agenți de pază, voluntarii Armatei române în caz de război. Dau probe sportive și test psihologic
