35 de ani de la Mineriada din 13-15 iunie 1990: Drumul lui Ion Iliescu de la pucist în PCR până la Președinția României, stropit mereu cu sângele altora

Ce spun rechizitoriile procurorilor

Ion Iliescu a fost pus sub acuzare pentru infracțiuni contra umanității atât în Dosarul Revoluției (restituit la Parchet, pe 20 septembrie 2024), cât și în Dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990 (trimis în judecată a treia oară, pe 3 aprilie 2025).

Din cele două rechizitorii, Libertatea reconstituie strategia lui Ion Iliescu, un politician comunist (secretar al Comitetului Central al PCR, șef al Departamentului de Propagandă), pentru a-și asigura puterea în noul stat democratic.

În primăvara anului 1990 Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale (FSN) și-au propus să câștige cu orice preț primele alegeri libere din România, după ce anterior, în perioada 22-30 decembrie 1989, preluaseră puterea de la Nicolae Ceaușescu prin diversiune și dezinformare.

Pe 22 decembrie 1989, după ce cuplul dictatorial a fugit cu elicopterul din sediul Comitetului Central, Ion Iliescu a profitat de amplele mișcări de stradă care au răsturnat regimul comunist și, cu susținerea oamenilor lui din FSN, a creat așa-zisa „psihoză a teroriștilor”, în scopul de a obține controlul asupra instituțiilor și a populației civile.

Mesajele de manipulare cu privire la iminența unui atac terorist asupra marilor orașe, otrăvirea apei potabile sau reîntoarcerea lui Nicolae Ceaușescu la putere cu ajutorul unor forțe străine au creat haos pe întregul teritoriu al României. Asemenea dezinformări erau răspândite în mod deliberat prin comunicate oficiale ale FSN sau cu ajutorul Televiziunii Române.

Astfel, chiar și după execuția soților Ceaușescu, pe 25 decembrie 1989, până la sfârșitul anului militarii fie s-au ucis între ei, fie au deschis focul asupra revoluționarilor (înarmați sau nu), fiecare parte suspectând-o pe cealaltă că face parte din rândurile „teroriștilor”.

Cum a preluat puterea Ion Iliescu de la Nicolae Ceaușescu

Detalii despre cum au ajuns Ion Iliescu și alți membri din eșaloanele inferioare ale Partidului Comunist Român să îi ia locul lui Nicolae Ceaușescu se regăsesc în al doilea rechizitoriu din Dosarul Revoluției.

Potrivit mărturiilor din dosar, Ion Iliescu făcea parte dintr-un grup „politico-militar filosovietic” din care făceau parte oameni de partid și ofițeri de rang înalt inspirați de Perestroika (Restructurarea – n.r.), demarată în URSS de Mihail Gorbaciov.

Țelul grupului nu era înlocuirea regimului comunist cu sistemul capitalist, ci mai degrabă un „puci” pe model sovietic.

La Moscova, în anii ‘80, puterea fusese preluată de la Leonid Brejnev de către șeful KGB Iuri Andropov (‘82-‘84), succedat de Constantin Cernenko (‘84-‘85) și Mihail Gorbaciov (‘85-‘90), totul în încercarea de a salva URSS, care era în colaps social și economic.

La București, problema răsturnării lui Nicolae Ceaușescu a încolțit în 1984, spune martorul Radu Nicolae, ofițer de Marină, citat de procurorii militari în „Dosarul Revoluției 2”:

• „În 1984 încep să aibă loc primele întâlniri ale aşa-zisului vârf ale acestei structuri – la care au luat parte, la o primă întâlnire, Iliescu (Ion – n.r.), Ioniţă (Ion – n.r.), Măgureanu (Virgil – n.r.), Militaru (Nicolae – n.r.) şi eu (….)
• Deci, în 1984 s-a pus problema foarte clar a răsturnării lui Ceauşescu (…) Am aflat la Moscova, în 1992 şi 1993, cu ocazia unei întâlniri cu nişte foşti mari ai KGB-ului că reţeaua lor informa, iniţial pe predecesorul lui Gorbaciov şi ulterior pe Gorbaciov despre această mişcare din România.
• Au fost atraşi o seamă de generali, ofiţeri superiori (…). Ultimii cu care s-a stat de vorbă au fost generalii Gomoiu (Gheorghe – n.r.) şi Popa. (…) Noi ne-am propus nu să înlăturăm sistemul, ci să-l facem să funcţioneze real. (….) Prin Patilineţ (Vasile – n.r.) am avut relaţii până la nivelul lui Gorbaciov”, susținea Radu Nicolae în declarația lui de martor.

Ion Iliescu și rețeaua „Corbii”, în strânse legături cu Moscova

Despre perioada respectivă vorbește și Nicolae Iosub, ofițer la Direcția de Securitate a Statului (DSS).

• „În anul 1983 după absolvirea Academiei Militare şi repartizarea mea la DSS (…) am primit în lucru dosarul privind pe gen. Kostyal Ştefan.
• A rezultat că gen. Kostyal avea legături cu fostul ministru al apărării Ion Ioniţă, cu căpitanul de rangul I Radu Nicolae şi prin acesta din urmă cu profesorul Virgil Măgureanu, gen. Nicolae Militaru, poate chiar ca element principal.
• Practic cercetările noastre au pus în evidenţă existenţa unei aşa-zise «reţele» mai vaste decât se bănuia.
• Iniţial dosarul care îl privea pe general (n.r. – Kostyal Ştefan) a avut denumirea «Kastorul». (…) Am constatat că cercul relaţional al generalului Kostyal de interes operativ se extinsese şi asupra lui Ion Iliescu şi altor persoane, astfel încât am schimbat denumirea codificată a lucrării în «Corbii».
• Personajele din dosarul pe care îl aveam în lucru au primit şi anumite nume de cod, astfel: Nicolae Militaru apărea ca «Milică», Ion Ioniţă – «Iorgu», gen. Kostyal – «Corbul», Radu Nicolae – «Rodion».
• Am remarcat faptul că gen. Militaru vizita din ce în ce mai des Ambasada Sovietică de la Bucureşti folosind ca acoperire motivaţia solicitării unor duplicate ale unor acte de absolvire a unor cursuri în URSS pe care le-ar fi pierdut în original”, relata fostul ofițer de Securitate.

Nu este o surpriză, așadar, că mulți dintre foștii ofițeri sau membri ai PCR din respectivul grup constituit în anii ‘80 s-au strâns în jurul lui Ion Iliescu în anii 90, iar protestatarii din Piața Universității știau asta atunci când scandau: „Iliescu – KGB / Adevărul unde e?” și „Iliescu, s-a aflat / Lovitura ta de stat”;

Gelu Voican-Vociulescu, disidentul care „a tocat” arhivele Securității

Ion Iliescu a mai cooptat o serie de personaje dubioase, precum Gelu Voican Voiculescu, un ins care poza în disident anticomunist, primul care a avut pe mână arhivele Securității imediat după Revoluției.

Ce a făcut cu ele, explică procurorii militari în rechizitoriu:

• „La data de 31.12.1989, inculpatul civil Voiculescu Gelu-Voican a fost numit în funcția de comandant al structurilor fostului Departament al Securității Statului, calitate din care a avut acces la arhiva fostului DSS şi s-a ocupat de gestionarea acesteia.
• Aspectul este deosebit de important, având în vedere că a fost probată preocuparea constantă a puterii politico-militare care în decembrie 1989 a preluat puterea totală în România de a distruge probele apte să conducă la aflarea adevărului cu privire la conduitele din decembrie 1989 aparținând factorilor decizionali ai acestei puteri, dar și cu privire la alte realități anterioare intervalului revoluționar”, potrivit rechizitoriului.

Cine forma Opoziția față de Ion Iliescu și FSN în 1990

Din ianuarie 1990 în România încep să se constituie partide politice cu ideologii diferite de cea a Frontului Salvării Naționale, condus de Ion Iliescu și compus din foști nomenclaturiști.

Principalii contracandidați ai lui Ion Iliescu (fost secretar al CC al PCR) la primele alegeri libere din România, din 18 mai 1990, erau Radu Câmpeanu (PNL, disident anticomunist ) și Ion Rațiu (PNȚCD, avocat și diplomat).

Ca principali vectori de idei, în spațiul public Ion Iliescu era idolatrizat de Silviu Brucan (un fost propagandist comunist), în timp ce liderul de opinie al opoziției era Corneliu Coposu (fost deținut politic, secretar al lui Iuliu Maniu).

În realitate însă, dezbaterea publică din primăvara anului 1990 era profund dezechilibrată, deoarece Ion Iliescu și FSN controlau mass-media de stat (TVR, Radio România și Rompres), precum și mare parte din ziarele vremii (Azi, Dimineața, Adevărul și Libertatea), în timp ce opoziția avea ca platformă de exprimare doar un singur ziar cu tiraj însemnat, anume România Liberă.

Fenomenul „Piața Universității” și „emanații PCR”

În acest context politic volatil – atât înainte, cât și după ce Ion Iliescu a câștigat alegerile prezidențiale cu 85% – în Capitală au avut loc manifestații pașnice la care au participat mii de tineri intelectuali, proteste care se înscriu generic în ceea ce azi numim „fenomenul Piața Universității”.

În principal, era vorba despre profesori, studenți, elevi, artiști, dar și oameni care nu se puteau obișnui cu ideea că în urma Revoluției puterea în România a fost preluată de către „emanații PCR”, cum erau cunoscuți cei din Frontul Salvării Naționale.

Deși mișcarea civică a fost eterogenă, spontană și n-a avut lideri anume desemnați, pe parcursul celor două luni și jumătate de proteste s-au remarcat figuri precum Doina Cornea (disidentă), Ana Blandiana (poetă), Marian Munteanu (Liga Studenților), Petre Mihai Băcanu (jurnalist) sau Petru Creția (filolog).

O importantă revendicare a protestatarilor din Piața Universității era adoptarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, prin care revoluționarii cereau, atât pentru alegerile parlamentare, cât și pentru cele prezidențiale, ca „legea electorală să interzică dreptul la candidatură al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”.

Împotriva tuturor acestor persoane din opoziție, Ion Iliescu (președinte), Petre Roman (premier), Gelu Voican-Voiculescu (vicepremier), Virgil Măgureanu (șeful SRI) și alții ca ei au chemat minerii pentru a-i reduce la tăcere – o operațiune care s-a soldat cu 4 morți și peste 1.300 de răniți.

Ion Iliescu a folosit și de data asta dezinformarea în masă, la fel ca în timpul Revoluției, doar că de data asta i-a înlocuit pe „teroriști” cu „legionarii”, referindu-se la protestatarii din Piața Universității în special și la opoziție în general.

Strategia folosită de Ion Iliescu în anul 1990 e desprinsă fix din agitația politică lui Vladimir Ilici Lenin în timpul Revoluției bolșevice din 1917, notează procurorii în Rechizitoriul Mineriadei.

„Folosind pe deplin resursele instituțiilor statului – poliție, armată, servicii de informații, procuratură – și bazându-se pe o laborioasă activitate de manipulare a opiniei publice, autorii au reușit ceea ce și-au propus: să demonstreze tuturor că au preluat și dețin puterea și că nimeni nu trebuie să îi conteste”, arată procurorii.

Piața Universității avea numele de cod „Camping” la SRI

Probele administrate în Dosarul Mineriadei au demonstrat că manifestațiile și manifestanții, în special liderii acestora, au făcut obiectul unei ample acțiuni de supraveghere din partea SRI, iar directorul acestei instituții, Virgil Măgureanu, îl informa în permanență pe premierul Petre Roman.

„Aceste acțiuni de supraveghere nu s-au limitat la perimetrul Pieței Universității, ci au constat în acțiuni sistematice de supraveghere a principalilor organizatori și factori de opinie, în viața de zi cu zi, a locuințelor și a familiilor acestora”, rețin procurorii.

Din înscrisurile ridicate în cauză de la Serviciul Român de Informații reiese că sub denumirea „Camping” s-a desfășurat o amplă acțiune de supraveghere a Pieței și a persoanelor implicate sau de interes pentru conducerea statului.

Bilanțul Mineriadei din iunie 1990: 4 morți și mii de răniți

În cazul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, soluția represiunii armate a protestatarilor din Piața Universității a fost vehiculată în ședința de Guvern din 10 mai 1990, de către ministrul de interne de atunci, generalul Mihai Chițac: „Aplicarea legii înseamnă să intru cu câteva mii de polițiști între ei și, să zicem așa, să facem praf tot ce se poate face praf”.

Problema intervenției în Piața Universității a fost pusă în discuție de Virgil Măgureanu în forul de conducere al SRI, pe data de 11 iunie 1990, iar instruirea cu privire la punerea în aplicare a planului a avut loc în cadrul unei ședințe de la Poliția Capitalei, în seara de 12 iunie 1990.

Tot atunci, pentru a da legitimitate intervenției, Procuratura României a emis un comunicat care a fost publicat pe fluxul de știri interne al agenţiei naţionale de presă.

Sinteza a ceea ce a urmat se regăsește în Rechizitoriul Mineriadei:

•  „Din actele administrate a rezultat conivența la nivelul planificării și orchestrării planului infracțional, inculpații Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican și Măgureanu Virgil și Sârbu Adrian, alături de alte persoane cu putere de decizie, jucând rolurile cheie, însă modalitatea prin care au ales să o pună în aplicare a fost prin intermediul altor persoane, neparticipante la înțelegere.
• Începând cu data de 13 iunie 1990, inculpații au pus în practică acțiunea represivă împotriva manifestanților aflați în Piaţa Universităţii din Bucureşti. În acest atac au fost implicate, în mod nelegal, forțe ale Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naționale, Serviciului Român de Informații, precum și peste 10.000 de mineri și alți muncitori din mai multe zone ale țării.
• Acțiunea represivă a avut caracterul unui atac generalizat și sistematic, în cadrul căruia au fost comise următoarele fapte: moartea prin împușcare a 4 persoane; violul a două persoane; vătămarea integrității fizice sau psihice a unui număr de 1.311 persoane; persecutarea prin privarea nelegală de privarea de dreptul fundamental la libertate și siguranță și restrângerea acestui drept, pe motive de ordin politic, a unui număr de 1.211 persoane.
• Astfel, în dimineața zilei de 13 iunie 1990, peste două sute de persoane au fost ridicate şi transportate la unitatea militară 0575 Măgurele a Ministerului de Interne, unde au fost reţinute până în după-amiaza aceleiaşi zile, când au fost lăsate să plece, după o cercetare sumară.
•  Concomitent, s-a pătruns în forţă, fără drept, în sediile Institutului de Arhitectură și al Universității din București, fiind percheziţionate mai multe birouri, iar persoanele aflate în incintă au fost evacuate prin acte de violenţă.
• Conform hotărârii luate de către factorii politici, conducători ai instituţiilor de forţă, precum şi de către persoane din conducerea Frontului Salvării Naţionale, în Piaţa Universităţii au fost aduşi muncitori de la Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti, care s-au manifestat violent, agresând fizic persoanele aflate în zona Institutului de Arhitectură, după care au ocupat Piaţa Universităţii, împreună cu forțele de ordine, pentru a împiedica revenirea manifestanţilor.
• Acţiunile întreprinse de autorităţile statului au generat o ripostă violentă din partea opozanţilor, astfel că au fost incendiate sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne, Televiziunii Române şi Serviciului Român de Informaţii.
• S-a făcut uz de armă cu muniţie de război de către forţele de ordine, în aceste împrejurări fiind împuşcate mortal 4 persoane.
• Represiunea autorităţilor a continuat, în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, printr-un atac sistematic desfășurat împreună cu minerii şi muncitorii din mai multe judeţe ale ţării, care deveniseră o adevărată forţă de ordine, paralelă cu cele recunoscute şi organizate potrivit legii.
•  În acest context, minerii aduși în București au devastat sediile partidelor politice nou înființate sau reînființate după Revoluția din decembrie 1989 și care se aflau în opoziție, locuințele principalilor lideri politici din opoziție și sedii ale publicațiilor de presă independente și ale unor instituții de învățământ. De asemenea, au agresat locuitori ai Bucureștiului, sub pretextul că aceștia au legătură cu manifestațiile din Piața Universității.
• Persoanele care au fost ridicate din Piața Universității, împreună cu altele considerate ca având legătură cu manifestațiile, au fost duse cu forța în Unitatea Militară 0575 Măgurele, condusă de inculpatul col. (r) Peter Petre și în incinta Școlii Militare Superioare de Ofițeri de la Băneasa, condusă de inculpatul gl. (r) Dobrinoiu Vasile, fiind private de libertate într-un mod nelegal și în spații total improprii pentru deținerea unor persoane. Privarea de libertate fără forme legale a acestora a durat până cel mai târziu pe data 21 iunie 1990.
• Cazarea civililor aduşi de pe străzile Bucureştiului s-a realizat în condiţii total improprii, în garaje, atât bărbaţi, cât şi femei, minori şi bătrâni.
• Aceste persoane s-au aflat în permanență sub pază militară, nefiindu-le permis să ia legătura cu rudele sau cu altcineva din exterior, fără a primi asistență medicală adecvată și fiind supuse la tratamente înjositoare și degradante (inclusiv prin simularea unor execuții colective sau prin gazarea colectivă prin eliberarea gazelor de eșapament în spațiile de deținere)”, se arată în documentul citat.

În urma Mineriadei din 13-15 iunie 1990, Ion Iliescu și-a asigurat puterea deplină în România pentru următorii doi ani. În 1992 acesta a obținut al doilea mandat de președinte, cu peste 61% din voturi, în fața lui Emil Constantinescu. 

Reprezentantul Convenției Democrate avea să câștige alegerile din 1996, când popularitatea lui Iliescu scăzuse la 45%. 

Printr-o ultimă „lovitură de teatru”, Ion Iliescu a câștigat a treia oară alegerile prezidențiale în anul 2000 (66,83%), în fața extremistului Corneliu Vadim Tudor (33,17%), deși potrivit Constituției n-ar fi avut dreptul decât la două mandate.  

Argumentul a fost că Iliescu a fost ales în 1990, când România încă avea Constituția din 1974, noua lege fundamentală fiind votată abia în 1991.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 3

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.