„Acasă mi se făcuse ruşine”

Irakul, un tăram arid, secat de vantul fierbinte in a cărui suflare se zbat, parcă, focurile cerului, e locul in care viaţa şi moartea se im­­ple­tesc intr-un dans nebun, intr-o luptă surdă in care orice pas greşit poate insemna sfârşitul. Aici, în iadul de la Tallil, printre militarii ro­mâni ai Batalionului Infanterie 341 „Rechinii albi” – To­praisar, am descoperit un om care s-a prins în războiul altora. „Acasă începuse să-mi fie ruşine de cei tineri, care aici riscă to­tul zi de zi”, ne-a mărturisit maiorul Ga­briel Pă­­traş­cu secretul care l-a adus în „ţara dintre ape”.

De când se ştie, o­fi­ţerul – licenţiat în arheologie şi istorie – s-a visat păşind pe tărâ­muri sumeriene unde, în vremuri pierdute în negura timpurilor de mult a­pu­se, s-a născut civilizaţia unei lumi acum sfă­râ­mată în mii de bucăţi, î­­n­gropată şi ui­tată în pământul ce­nu­şiu brăzdat de blinda­tele de răz­boi. S-a visat cu lopăţica într-o mână şi cu pensula în cealaltă, răscolind nisi­pul uitării pe care istoria l-a aşternut cu răbdare, încet-încet, peste se­cretele Ba­bi­­lo­­nului sau ale Zigguratului. Când poa­te nu ar mai fi cre­zut că va respira vreodată aerul uscat care pluteşte peste „ţara dintre ape”, Gabriel Pătraşcu şi-a pus raniţa în spate, şi-a luat rămas bun de la prietenii din Constanţa, oraşul său natal, şi a răspuns celei mai mari provocări, una venită, spune el, direct din suflet. Nu ca arheolog sau ca is­­toric, cum şi-ar fi dorit dacă aici, în deşertul fără de sfârşit, ar fi fost pace. Ci ca mili­tar, ca luptător în trupele ro­mâ­neşti din Irak.

Recomandări

Culise și scenarii privind un candidat comun al partidelor proeuropene pentru prezidențiale

«Când am atins vestigiile Sumerului m-am cutremurat…»

„Sunt pasionat de ar­heologie şi de istorie. Mi-aş fi dorit să dezgrop cu mâinile mele trecutul lumii, să încerc să-l înţeleg, dar nu a fost să fie. Când am atins vestigiile Sumeru­lui m-am cu­tre­murat… M-a trecut un fior… Armata e însă cu totul altceva. E o che­mare lăuntrică, pe care până acum am tot înfrânat-o. Dar când am văzut cât riscă zi de zi băieţii ăş­tia, m-am hotărât. Am venit în Irak pentru că mi se făcuse ruşine să mai stau acasă. Mi-era ru­şine să mai stau aşa. Îi vedeam pe tineri cum coboară şi urcă în Her­cules-uri (n.r. – avioane mi­li­tare de transport), le organizam ceremo­nia­luri ca ofiţer de re­laţii publice, iar eu stă­­team acasă. Nu am pe nimeni, nu am venit să fac vreo demonstraţie, iar un ban în plus nu strică nimănui. Pur şi simplu mi se făcuse ruşine…”, îmi explică Gabi, „rechinul alb”, în timp ce îşi pregăteşte minuţios arma pentru o nouă misiune în inima Tallilului, într-o zonă populată de şiiţi. Peste doar câteva ore, arheologul urma să cunoască la ea acasă istoria, dar într-un cu totul alt mod decât a visat. Nu cu lopăţica şi pensula în mâini, ci cu degetul încleştat pe trăgaciul armei automa­te…

Urmărește-ne pe Google News