„Am trăit frica războiului, sirene, împușcături, teroare psihică”. Un nord-macedonean și-a găsit liniștea într-unul dintre cele mai friguroase orașe din România

Stefan Askovski este de trei ani în România, a trecut de la FC Botoșani la Sepsi Sfântu Gheorghe, cu familie cu tot, cu soție, Elena, și cu doi copii mici. Aceasta după ce mijlocașul de 30 de ani a trecut prin toată Europa. Din Macedonia de Nord în Serbia, Norvegia, Turcia, Olanda, Polonia și Bulgaria. Fotbalistul apreciază în România faptul că poate să-și urmeze viața și cariera în liniște. Încă nu a uitat momentele teribile pe care le-a trăit în copilărie, când a fost un conflict armat în țara sa, în 2001, când grupul militant etnic albanez Armata Națională de Eliberare (Macedonia) a atacat forțele de securitate ale Republicii Macedonia.

Libertatea: Stefan, care sunt originile tale exacte?
Stefan Askovski: Sunt macedonean, dar am și cetățenie bulgară. Tata, la fel, are dublă cetățenie, iar pe mine m-a ajutat în ultimii ani pentru cardul european. Dar sunt mândru că sunt macedonean.

– Ești deja de trei ani în România, cum ai caracteriza această perioadă în viața ta?
– Îmi place foarte mult. Au trecut repede, dar și frumos, acești trei ani. Este una dintre cele mai frumoase și bune perioade din viața mea. Sincer, în România, m-am găsit eu pe mine.

Familia i-a fost mereu alături în România

– Ce informații aveai despre această țară?
– Nu știam prea multe, a fost o necunoscută, dar oamenii m-au primit bine. Și la Botoșani, și la Sfântu Gheorghe. Românii sunt deschiși, prietenoși, poate printre cei mai prietenoși din lume. Sunt apropiați ca stil de viață de cei de la mine din țară. Mi-a fost ușor să mă adaptez.

– Locuiești și tu la Brașov precum majoritatea jucătorilor de la Sepsi?
– Nu, nu, eu stau la Sfântu Gheorghe. Da, îmi place enorm Brașovul, care e la 20 de minute de Sfântu, dar eu stau în orașul mai mic, mai liniștit. De ce? E simplu, am doi copii și fetița, Nika, 3 ani, a început deja grădinița. Cel mic, Matteo, un an și jumătate, este încă la început de drum în viață. Nika se joacă foarte frumos cu copiii români, cu cei de etnie maghiară, învață alte două limbi conversându-se cu ei, sper să-i placă și o s-o ajute să mai cunoască măcar o limbă străină în plus. Soția și copiii au stat permanent alături de mine, și la Botoșani, și la Sfântu Gheorghe. Până acum, totul este OK, să vedem ce va fi mai departe. N-am avut nici măcar o problemă.

Frigul, un mare chin

– Este ceva ce nu-ți place?
– Nu e o chestie care să țină neapărat de țară. Mi-e că dacă zic, o să spuneți… OK, este prea frig! Nu știu cum am nimerit două orașe, Botoșani și Sfântu Gheorghe, unul mai rece decât altul. Este foarte, foarte frig. Și vara. Tocmai de aceea și copiii noștri mai mult au fost răciți aici. Dar e o chestie pe care o manageriem. Cred că se vor adapta la frig până la urmă, viața îi pregătește pentru ceea ce va urma, o iau ca o lecție pentru viață.

– Familia cum se simte aici?
– Bine, chiar bine. Și-au făcut prieteni în România.

„Mama face sarmale mai bune”

– Ce faceți în timpul liber?
– Când termin treaba, mă duc acasă, la soție și la copii. Ieșim prin oraș, la noi, sau dăm o fugă până la Brașov, care e, probabil, cel mai fain oraș din România. Mi-a plăcut și la Iași, dar Brașovul e mai detaliat. Ne place și la Poiana Brașov, am învățat aici să-mi placă zăpada, mai mult datorită copiilor. Și Bucureștiul ne-a plăcut, nu degeaba i se spune „Micul Paris”.

– Cu mâncarea cum te împaci?
– A fost ușor să mă adaptez, întrucât avem mâncare similară la noi la Skopje. De exemplu, sarmalele. (râde) Bine, mama le face pe cele mai bune, peste ceea ce am găsit în România. Am descoperit și papanașii, și kurtos kalacs aici. Sunt multe feluri de mâncare ce-mi plac în România.

– Muzica?
– Sună bine. Am ascultat și pop, și R‘NB, și manele chiar, vreo două-trei.

„România e casă pentru familia mea”

– Descrie România în trei imagini?
– Prietenoasă, casă pentru mine și familia mea, oameni buni în locuri frumoase.

– Cum vezi desfășurarea vieții, a carierei?
– Eu îmi văd viitorul în România, dar încerc să trăiesc în prezent.

– Cum resimți tu conflictul armat din Ucraina?
– Prea mult oameni inocenți mor. E groaznic. Oameni nevinovați, sunt atâtea drame, povești, care nu apar la știri. Și acele povești nu vor fi cunoscute niciodată. Nu e bine deloc. Pentru toată lumea. Nu mai zic de oamenii care trăiesc în Ucraina sau de cei ce au fost obligați să fugă din casele lor, pentru a-și apăra viața, familia. Știu cum e. Eu pot spune că am trăit un pic în război, am resimțit tragedia acum 20 de ani. Urăsc războiul!

– Poți dezvolta?
– Eram copil, aveam în jur de 10 ani, când un grup militant etnic albanez, care trăia în Macedonia, ne-a atacat. Eram copil, dar am auzit împușcături, sirene, elicoptere. Era peste tot la știri, la noi, în toată lumea. Mulțumesc lui Dumnezeu că n-a durat mult. Dar teroarea psihică…

„Viața mi-a adus mulți prieteni albanezi”

– Ai părăsit casa sau cum a fost?
– Din fericire, n-am fost nevoiți să fugim sau să ne ascundem în buncăre sau în beciuri. Dar am trăit cu o mare frică, nu ieșeam din case cu zilele. E teribilă această teamă de bombardament sau să vină cineva să înceapă să tragă, să împuște, să te ia din propria casă. Noi trăiam la Skopje, dar Tetovo, acolo unde s-au dus lupte crâncene, unde a fost războiul practic, era la jumătate de oră distanță.

– Și cum a fost până la urmă?
– Am avut norocul că situația s-a calmat, deși a durat cam tot anul 2001. Să trăiești cu frica, zi de zi…

– Dar tu le-ai purtat pică, ulterior, albanezilor?
– Eram copil, ulterior, m-am dezvoltat, iar viața m-a adus în situația de a avea mulți amici, prieteni, chiar foarte mulți, albanezi. Ca să vezi cum e viața!

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro