Ana Maria Luca, expert în terorism islamic: „Trebuie să scoatem Gaza din logica bipolară. Vorbim doar despre Hamas, însă mai multe țări au propuneri pentru o soluție care să avantajeze populația civilă și reconstrucția”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Peste două luni se vor împlini doi ani de la începerea războiului Israelului în Gaza, iar efectele umanitare asupra populației civile palestiniene sunt considerate devastatoare. Regimul de extremă dreapta al Guvernului Netanyahu continuă în mod nejustificat acțiunile militare în Gaza, fără ca nimeni să înțeleagă dacă există un plan coerent postrăzboi de guvernare a Fâșiei Gaza și de reconstrucție a ei.
Cuprins:
Modele de guvernare pentru Gaza
În urma conflictului au fost propuse patru modele distincte de guvernare pentru Gaza.
Primul, susținut de Egipt, prevede formarea unui Comitet de Sprijin Comunitar local, alcătuit din 10-15 profesioniști, care să funcționeze în conformitate cu legea Autorității Palestiniene (AP), având ca obiectiv unificarea Gazei cu Cisiordania și facilitarea reconstrucției cu sprijin internațional.
Al doilea, promovat de Emiratele Arabe Unite, solicită o misiune internațională intermediară pentru stabilizarea Fâșiei, urmată de transferul guvernării către o AP reformată. E un plan condiționat de reforme instituționale, o nouă conducere și reconstrucție sprijinită de donatori.
O a treia viziune propune o forță internațională de lucru condusă de SUA, în parteneriat cu state arabe moderate, care să supravegheze afacerile civile și procesul de reabilitare, cu Egiptul gestionând operațiunile la graniță și organismele locale administrând utilitățile și serviciile umanitare. Planul propune și o „lustrație”: excluderea persoanelor afiliate Hamas.
A patra propunere implică un mecanism temporar de guvernanță externă, o „Misiune de asistență guvernamentală” care ar prelua funcțiile administrative în Gaza, condiționând acordarea ajutorului internațional pentru reconstrucție de înlăturarea Hamas de la putere, explică scenariile posibile pentru Gaza, într-un interviu pentru Libertatea, Ana Maria Luca, antropolog ce locuiește în Liban.
Ana Maria Luca și-a obținut doctoratul în științe umane, curriculum antropologic-lingvistic la Universitatea din Perugia și are un master în relații internaționale la Lebanese American University, unde s-a specializat în mecanismele radicalizării islamice. A mai absolvit un master în antropologie la SNSPA.
Între 2008 și 2015 a lucrat ca jurnalist specializat în politică regională în Liban, unde a scris despre terorism, drepturile omului, politică externă și regională. În 2016 s-a întors în România și a fost corespondent, iar apoi editor în cadrul Balkan Investigative Reporting Newrok. În 2020 s-a întors la Beirut, unde a fost redactor-șef al publicației NOW Lebanon.
Gaza, văzută din Liban: „Știm cine vorbește, de ce, interesele în joc și știm, în plus, și ce zice gura târgului”
Libertatea: Foarte mulți experți internaționali susțin că acțiunile regimului Netanyahu în Gaza se încadrează în rândul infracțiunilor de drept penal internațional, și anume genocid, crime împotriva umanități și alte tipuri de agresiuni de război. Ce anume vedeți la știri, în calitate de expert în Orientul Mijlociu, care și locuiește în Liban, iar noi, cei din România, vedem mai puțin despre acest război?
Ana Maria Luca: Cred că noi, la nivel local și regional, vedem mai mult decât restul lumii pe toate planurile. Pentru noi, acest conflict face parte din cotidian, din cultură. Ceea ce avem noi în plus e capacitatea de a trasa în timp evenimente mici (considerate nesemnificative la nivel internațional, dar care formează trenduri sau generează explicații culturale pentru decizii politice).
Noi avem acces zi de zi la cotidianul politic și social nu doar din Palestina și Israel, dar și la nivel regional. Suntem confruntați și trăim cu dezbaterea publică în jurul cauzei palestiniene, cu toate contradicțiile, suprapunerile și liniile neclare ale logicii politice. Avem acces la folclorul politic și reușim să vedem prin ceața declarațiilor politice și limbajului diplomatic intenții înrădăcinate în logica și cultura politică a regiunii. Știm cine vorbește, de ce, interesele în joc și știm, în plus, și ce zice gura târgului.
Și un alt lucru pe care îl vedem zi cu zi, la fiecare colț de stradă și pe toate canalele de social media locale, e că și acest conflict e între oameni, nu entități politice. Sunt oameni care ucid alți oameni pentru a apăra construcții politice în urma cărora au puțin de câștigat. Din realizarea acestui aspect vine sentimentul de neputință.
-Regimul Netanyahu susține că își va încheia acțiunile de război în Gaza în momentul în care va extermina Hamas. Cum anume poate fi evaluat acest obiectiv, când s-ar putea spune că Hamas nu mai există? Nu este această acțiune o utopie câtă vreme Hamas înseamnă, așa cum chiar israelienii spun, o ideologie care prinde în mintea oamenilor?
-Aici este greșeala pe care o fac foarte mulți când vorbesc de Hamas. Hamas nu este o ideologie. E o organizație care a devenit, în timp, un ministat. Ideologia sa este islamismul militant sunit, însă are profunde influențe organizaționale iraniene, asemănător ca formă de organizare politică și strategie în teritoriu cu Hezbollah. Un stat în stat, o minidictatură religioasă care a eliminat absolut orice formă de opoziție (presă, politicieni, activiști pentru drepturile omului, organizații nonguvernamentale), prin violențe și arest arbitrar.
În primii ani după 2006, când a câștigat alegerile cu un discurs anticorupție împotriva Fatah, a decimat tot aparatul EX-PLO din Gaza (n. red.- Organizația pentru Eliberarea Palestinei) și a construit propriile instituții. Toate prostestele anti-Hamas (au fost mai multe ocazii) au fost înăbușite în sânge. Bătăi, arestări, omor pe loc. Ca orice regim islamist cu tendințe dictatoriale, a restricționat drepturile femeilor și minorităților.
Greșeala pe care o facem noi, în afara regiunii, e să considerăm membrii Hamas pe același palier cu terorismul individualist și descentralizat de tip Al Qaida. Nu este nici pe departe același lucru.
Hamasul este o organizație paramilitară islamistă, finanțată și susținută în principal de Iran, dar și de susținători în cercurile pro-Iran din regiune. Iranul și formațiunile de tip proxy pe care le-a finanțat în câteve țări arabe (Hezbollah, Hamas, Badr Organization și Mahdi Army) au preluat, și în mare măsură decredibilizat, cauza palestiniană fix susținând-o cu mijloace teroriste. Logica locală este că „se știe” că Teheranul, prin Gardienii Revoluției, a folosit această linie narativă pentru a galvaniza sentimentele antiisraeliene regionale, a le radicaliza și a le folosi pentru a-și consolida hegemonia regională.
Hamasul a jucat între Iran și Qatar. Războiul din Siria a dus la o rupere temporară a relațiilor cu Teheranul pentru că Hezbollahul și trupele trimise de Iran în sprijinul lui Bashar al-Assad au atacat, înfometat și decimat tabăra de refugiați palestinieni Yermouk. Crimele de război petrecute acolo, înfometarea rezidenților taberei au fost și sunt încă în curs de documentare.
Liderii Hamas au părăsit atunci Beirut și Damasc și s-au refugiat la Doha. Qatarul, un centru al Fraților Musulmani exilați din toate țările arabe, finanța facțiuni rebele islamiste în Siria, dar pe filiera Al Qaida, nu Daesh. Până când au intervenit Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite și au impus o blocadă Qatarului. Nici una din cele două țări nu accepta islamismul militant; monarhia nu e compatibilă cu ideile islamului politic. Hamasul s-a întors atunci în ograda Teheranului.
Motiv pentru care Hezbollah a intervenit în conflict, chiar cu riscul de a pune în pericol propria existență. Miliția șiită, care se confrunta acasă cu o opoziție mult mai puternică decât Hamas, a ieșit din conflictul cu Israelul cu leadershipul militar și politic decimat. Însă – o lecție pe care ar trebui să o fi învățat și în cazul Hamas – a avut timp în patru decenii să își organizeze o societate și să genereze o cultură.
Ministatul său a creat o fabrică de oameni noi: școli care au pregătit generații de copii, programe de pionieri și cercetași, un stat care oferea locuri de susținători îndoctrinați să creadă că scopul vieții lor este să lupte împotriva Israelului, dezumanizându-l cu totul.
De ce nu poate fi dezarmat Hamas pe modelul Hezbollahului
- Este posibilă dezarmarea Hamasului, după modelul dezarmării Hezbollahului?
-Nu pare că e posibilă în Gaza. În Liban există un guvern legitim care a decis să preia controlul asupra armelor nonstatale. Asta include și facțiunile palestiniene islamiste, inclusiv Hamas. În Liban există o parte destul de însemnată a populației și facțiunilor politice care cred ca Hezbollahul trebuie să predea armele.
Însă Libanul nu se afla sub politica de apartheid (n-o spun eu, o spun organizații internaționale precum Amnesty, care a documentat rapoarte de 280 de pagini) sau blocadă, așa cum sunt Cisiordania si Gaza.
Politica guvernului Netanyahu este zero-sum game. Victoria absolută. Altfel, programul său politic eșuează. Când spune că războiul din Gaza va înceta atunci când Hamas va înceta să existe, vorbește despre acest zero-sum game. Decizia pare să fie deja luată, iar restul lumii nu știe ce să facă în această situație.
-Există opoziție politică mai moderată în Gaza? Mai putem vorbi despre moderație politică în fâșie după aproape doi ani de război?
-Cred că este deja prea târziu să mai vorbim de orice formă de organizare politică clasică în Gaza în acest moment. Nu cred că se mai pune problema politicii, când mor mai multe femei și mai mulți copii decât militanți Hamas, când nu intră ajutoare umanitare. Discuția asta trebuia să fi început mult înainte de 7 octombrie 2023.
Spuneam înainte că Hamas a instaurat un regim autoritar în Gaza, a decimat orice opoziție politică. Gaza se afla într-o situație umanitară precară de la impunerea blocadei, dar strategia israeliană de a întoarce populația împotriva Hamas a eșuat. Au fost câteva inițiative, precum un protest în 2019, dar participanții au sfârșit împușcați, arestați, bătuți. Hamas e sigura entitate politică și militară care „are dreptul” să reprezinte cauza palestiniană. Cei care ies din rând sunt eliminați sau reeducați.
La doi ani după actul terorist de la 7 octombrie și de bombardamente zilnice, Gaza practic nu mai există. Armata israeliană a fost atât de violentă, soldați israelieni care filmau ei însiși acte de cruzime la adresa civililor palestinieni și le postau pe social media, iar Hamas se erijează în singura entitate care îi apără pe palestinieni.
Dar serviciile de securitate israeliene știu asta foarte bine și de foarte multă vreme. Uciderea liderilor Hamas de-a lungul timpului nu a redus sprijinul popular al Hamas, ba chiar l-a crescut. Au consolidat legitimitatea mișcării. Tentativa eșuată din 1997 de a-l asasina pe Khaled Meshal în Iordania sau uciderea liderilor Sheikh Yassin și al-Rantisi în 2004 au provocat reacții publice puternice, crescând sprijinul popular pentru grup.
După 7 octombrie, Israelul a revendicat distrugerea unei mari părți a capacității militare a Hamas. Însă războiul a făcut de trei ori mai multe victime în rândul civililor palestinieni decât în rândul Hamas și a strămutat toată populația din Fâșie. Dar, repet, acestea sunt modele de radicalizare destul de știute și în rândul politologilor, și al elitei militare israeliene. Întrebarea este de ce nu a încercat niciodată altă soluție ca să nu se ajungă la atentatul din 7 octombrie.
Cât de viabil este planul lui Netanyahu
-Credeți în ideea transmisă de guvernul Netanyahu că Gaza va fi guvernată de un palestinian agreat atât de americani, cât și de palestinieni?
-De fapt, acum vreo două zile a apărut un domn care a declarat prin presa de la Ramallah că a fost contactat de Statele Unite pentru rolul de guvernator și că sunase la Ramallah să transmită veștile. A insistat că au fost americanii, și nu israelienii cei care l-au contactat.
Dincolo de detaliile locale, există mai multe scenarii și propuneri pentru administrarea Fâșiei Gaza postconflict. În urma conflictului au fost propuse patru modele distincte de guvernare pentru Gaza.
Primul, susținut de Egipt, prevede formarea unui „Comitet de Sprijin Comunitar” local, alcătuit din 10-15 profesioniști, care să funcționeze în conformitate cu legea Autorității Palestiniene (AP), având ca obiectiv unificarea Gazei cu Cisiordania și facilitarea reconstrucției cu sprijin internațional.
Al doilea, promovat de Emiratele Arabe Unite, solicită o misiune internațională intermediară pentru stabilizarea Fâșiei, urmată de transferul guvernării către o AP reformată. E un plan condiționat de reforme instituționale, o nouă conducere și reconstrucție sprijinită de donatori. Mie mi se pare cel mai bine făcut, luând în calcul și problemele AP.
O a treia viziune propune o forță internațională de lucru condusă de SUA, în parteneriat cu state arabe moderate, care să supravegheze afacerile civile și procesul de reabilitare, cu Egiptul gestionând operațiunile la graniță și organismele locale administrând utilitățile și serviciile umanitare. Planul propune și o „lustrație”: excluderea persoanelor afiliate Hamas.
A patra propunere implică un mecanism temporar de guvernanță externă, o „Misiune de asistență uvernamentală” care ar prelua funcțiile administrative în Gaza, condiționând acordarea ajutorului internațional pentru reconstrucție de înlăturarea Hamas de la putere.
În ciuda diferențelor structurale, toate planurile atribuie un rol AP în guvernanța postbelică a Gazei, fie direct, fie prin etape de tranziție. Din păcate, ceea ce se ajunge la noi la televizor și în presa mainstream nu reușește să capteze complexitatea negocierilor și nici măcar toți actorii implicați.
-Cum credeți că s-ar putea de-escalada acest conflict? Mai există șanse pentru măsuri politice moderate luate de ambele părți?
-Există întotdeauna o șansă, și nu vorbim doar de două părți implicate în acest conflict. Trebuie să scoatem Gaza din logica bipolară și atunci soluțiile nu mai sunt atât de neconceput. Vorbim doar despre Hamas, însă, cum spuneam mai înainte, mai multe țări arabe și Statele Unite au mai multe scenarii și propuneri pentru o soluție care să avantajeze populația civilă și reconstrucția.
Cauza palestiniană nu trebuie să însemne neapărat terorism sau război, iar soluția israeliană nu trebuie să fie neapărat apartheid. Dar ambele soluții servesc unor interese politice care sunt străine de ideea de securitate umană.
Cred că ai observat că nimeni, absolut nimeni, nu are pe agenda problema milioanelor de refugiați palestinieni din țările arabe, care sunt deja la a treia sau a patra generație și care nu și-au văzut niciodată țara natală. Pentru că, în mare măsură, ea nu mai există. Problema este spinoasă, sunt și aici semințe ale radicalismului și terorismului.
Mai mult, nici problema colonizării Cisiordaniei de către Israel nu este pe agendă și nici cea a terorismului israelian in Cisiordania. Aceste aspecte lasă destul loc pentru radicalism chiar și în absența Hamasului în Gaza.
Problema refugiaților palestinieni
-Tema refugiaților palestinieni care trăiesc de generații în campusurile de refugiați din statele arabe a existat pe agenda politică în primul mandat al lui Donald Trump, când propunea o anumită cotă de absorbție a refugiaților de către statele gazdă, însă ideea a fost respinsă atât de palestinieni, care doresc o lege dreptului la întoarcere așa cum au și israelienii, cât și de statele arabe, care nu doresc să le ofere cetățenie și să îi integreze în societățile lor, fiind o armă politică lăsată intenționat nerezolvată. Ce reproșați establishment-ului politic palestinian?
-Lipsa de acțiune, înghețarea politică și ancorarea în trecut. Autoritatea Palestiniană nu a reușit să țină pasul cu vremurile, este guvernată de aceeași elită a fostei Organizații pentru Eliberarea Palestinei și este tributară relațiilor formate cu Moscova înainte de căderea blocului Sovietic. Moscova nu mai este aceeași. În ciuda faptului că are o diasporă educată și puternic ancorată și in Statele Unite și în Europa, AP nu a reușit să iasă din paradigma semi-autoritarianismului negociat la colț de stradă, a dinastiei politice și a unui marxism prăfuit.
Aparatul de stat trebuie reformat, trebuie construite instituții care să răspundă nevoilor unei societăți în anul 2025. AP nu poate supraviețui fără implicarea statelor arabe ca UAE și ar fi de dorit o implicare a UE la nivel de construire a unui stat democratic.
-În plus, există etosul naționalist palestinian care respinge ideile cosmopolite venite din partea diasporei palestiniene, mult mai democrată în viziune decât compatrioții de acasă. Credeți că există șanse ca în Israel să vină la putere stânga moderată câtă vreme la Casa Albă se află Donald Trump?
-Nu. Stânga moderată israeliană nu a reușit mai niciodată să se mobilizeze pentru a contracara liniile narative de dreapta și extrema dreaptă. Cu sau fără Trump la Casa Alba.
-Cum estimați conflictul israeliano-palestinian peste un an? Are regimul Bibi o strategie coerentă pe termen lung pentru Gaza?
-Nu prea sunt eu persoana care face estimări, mai ales că lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Nu prea putem căuta coerență, pentru că sunt prea mulți actori și prea multe fronturi. Libanul, unde lucrurile ar fi mai simple decât în Gaza, e în prag de război civil, cu Hezbollahul care refuză dezarmarea. Faptul că țările arabe din jurul Israelului sunt slabe din punct de vedere militar, iar Israelul poate juca rolul polițistului regional – deja a făcut acest lucru când a bombardat Damascul în urma unor altercații între triburile druze și cele de arabi nomazi în zona Suweida – duce la o nesiguranță și lipsă de încredere în comportamentul Israelului.
Pe de altă parte, Siria nu e deloc sub controlul nimănui. Guvernul islamist de la Damasc nu e capabil să asigure o coerență a guvernării. Tranziția va fi lungă, amenințările sunt iminente. Facțiunile islamiste și jihadiste există în continuare.
Pe de altă parte, anxietatea produsă de varii declarații din partea unor miniștri ai cabinetului lui Natanyahu, avansarea liniei narative a Marelui Israel și alte utopii de extremă dreapta fără vreo reacție din partea vreunui actor internațional cu greutate alienează țările arabe. Mai mult, răscolește sentimente anti-semite și în alte colțuri ale lumii, și transformă civili în ținte de hate speech și terorism. Doar ca asta va duce și la mai multa radicalizare în sânul dreptei israeliene, iar spirala continuă.
- Există multe critici aduse Guvernului Netanyahu din cauza faptului că IDF a ucis mulți jurnaliști palestinieni. Israelienii se apără spunând că acei jurnaliști erau de fapt membri sau simpatizanți Hamas, iar jurnalismul ar fi acoperirea lor. Totuși să presupunem că așa este, că acei jurnaliști ar fi fost și membri Hamas, care este practica dreptului internațional umanitar pe această temă? Are armata israeliană dreptul să îi targheteze și să îi ucidă?
- Cum ziceam, sunt antropolog, nu expert în drept internațional. Dar să ne menținem totuși pe firul logic al lucrurilor. Conform dreptului internațional umanitar, jurnaliștii sunt protejati ca civili și nu pot fi atacati decât dacă participă direct la ostilități.
Dacă un jurnalist este și membru activ al aripii militare Hamas, își pierde protecția, dar armata trebuie să respecte principiile proporționalității și precauției. Simplul fapt că cineva simpatizează cu o grupare nu este, în sine, un motiv legal pentru a-l considera o țintă.
Mai mult, sarcina de a demonstra statutul de combatant revine forței armate care atacă. Armata israeliană folosește această scuză de legitimare a fiecărui atac în Gaza. În condițiile unui blackout total, presa din toată lumea se bazează pe jurnaliștii palestinieni care au rămas în Gaza. Aproape 200 de jurnaliști și încă 100 de cameramani și fotografi au fost targhetați și uciși.
E foarte clar că au fost uciși pentru că lucrau în presă. E clar că reportajele lor, inclusiv ale lui Anas al-Sharif, corespondentul Al Jazeera, asasinat săptămâna trecută, sunt de natură să nu convină statului israelian. Dovezile prezentate de statul israelian în cazul lui Sharif, niște state de plata ale Hamas din 2013, când jurnalistul avea 16 ani, au fost dovedite insuficiente. Mai mult, jurnalistul a fost hărțuit de către armata israeliană, care îi trimitea mesaje avertizându-l să nu mai dea corespondențe. În cazul celor 4 jurnaliști uciși împreună cu el nu a fost dată publicității nicio dovadă.
De aceea există și campania unor redacții internaționale de a presa Israelul să accepte intrarea unor jurnaliști străini în Gaza. Nu pentru ca ar ști ei să spună povestea mai bine, ci pentru că se simt responsabili pentru moartea a 200 de oameni care au trimis corespondențe pentru presa internațională.
Foto: Profimedia
