Andrea Chiș, fostă judecătoare și membră CSM: „În sistemul de justiție din România se cultivă bullyingul și tăcerea magistraților” 

Carieră 

Fost judecător și fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii (2017-2023), Andrea Chiș a fost lector la Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, unde a predat Procedură civilă. Magistratul clujean a vorbit în ancheta Recorder, „Justiție capturată”, și a participat la protestele din Cluj pentru independența justiției. 

Andrea Chiș a fost judecător timp de 28 de ani, este doctor summa cum laude în Ştiinţe juridice, titlu obținut în 2012 la  Facultatea de Drept de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.

În perioada în care a fost membru CSM, Andrea Chiș a reprezentat consiliul în Boardul Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare. A fost, totodată, unul dintre cei şapte magistraţi din CSM care au cerut desfiinţarea Secţiei Speciale. De-a lungul anilor, Andrea Chiș s-a remarcat în mod constant ca o voce critică față de disfuncționalitățile și neregulile din justiție. 

„Noi avem, cel puțin la nivel de aparență, un sistem perfect”

Libertatea: De unde este condusă justiția din România? Din interior sau din exterior? 
Andrea Chiș: Sistemul judiciar, potrivit legii, este condus din interior, astfel că, cel puțin, repet, potrivit normelor legale, pentru că este un sistem care se autoguvernează, pare unul ideal. Suntem cumva superiori din perspectivă legislativă altor sisteme de drept, pentru că avem un Consiliu Superior al Magistraturii și pentru judecători, și pentru procurori care se ocupă aproape exclusiv de cariera judecătorilor și procurorilor. 

De ce spun aproape? Pentru că, în cazul procurorilor, ați văzut că numirile la vârful parchetelor sunt în mâinile ministrului justiției și ale președintelui statului, secția pentru procurori având doar un rol consultativ. În cazul judecătorilor însă, toată cariera lor este competența secției pentru judecători, secție compusă în majoritate covârșitoare din judecători aleși de alți judecători, ceea ce nu se prea întâlnește în alte sisteme. În alte sisteme, membrii consiliilor judiciare sunt fie numiți de parlament, fie parțial numiți de parlament, parțial aleși de judecători. Noi avem, cel puțin la nivel de aparență, un sistem perfect. 

Dacă pot să existe influențe din exterior, la nivel teoretic, răspunsul va fi întotdeauna da, pentru că întotdeauna există această posibilitate. Dacă și practic se întâmplă, e greu de spus, pentru că, dacă se întâmplă, atunci când se întâmplă, lucrul acesta nu se face la lumina zilei. Ce-am putut cumva să constat din perspectiva colaborării instituționale loiale, pentru că eu cred că este foarte important ca și cele trei puteri și instituțiile care reprezintă cele trei puteri constituționale să colaboreze, mi se pare că, în ceea ce privește anumite guverne, colaborarea sistemului de justiție este mai puțin loială decât cu altele.

– Sistemul de justiție se confruntă cu o lipsă acută de personal, în special dacă ne referim la cei aproximativ 850 de judecători. Care ar fi soluțiile concrete și reale pentru a acoperi acest deficit? 
– Tocmai pentru că sistemul judiciar se autoguvernează, stă în puterea sa să rezolve problema lipsei de personal. Mă uitam la statisticile publicate de Consiliul Superior al Magistraturii și văd că, sub aspectul posturilor vacante, se stă mai bine decât în anii precedenți. Sunt mai puține posturi neocupate în anul 2026 față de anii precedenți, 2025 și 2024. Sigur, depinde de gradele de instanță. Cele mai multe posturi vacante de judecători se regăsesc, cum este și firesc, la judecătorii (323), pentru că ele constituie instanțele de la baza sistemului judiciar și au cel mai mare număr de judecători. 

În ceea ce privește tribunalele, curțile de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, adică instanțele de control judiciar, promovările la aceste instanțe sunt exclusiv în competența și reprezintă responsabilitatea sistemului judiciar, în special a CSM. Am auzit, inclusiv în conferința de presă de la Curtea de Apel București, că e foarte greu să găsească oameni care să vrea să promoveze la anumite tribunale din raza acestei curți. Dar dacă ne uităm însă la câți colegi aplică pentru un concurs de promovare și sunt respinși, cred că nu e corect să spunem că nu avem pe cine să promovăm, ci poate că avem o problemă cu felul în care formăm comisiile sau aplicăm criteriile de promovare. 

– Ce semnale dăm colegilor care ar vrea să promoveze, îi încurajăm sau, dimpotrivă, îi descurajăm să facă acest lucru? Deci, pentru instanțele de control judiciar, stă exclusiv în puterea sistemului judiciar să rezolve problema. 
– Referitor la judecătorii, principala formă de „recrutare” (folosesc acest termen general) este prin Institutul Național al Magistraturii. În ultima promoție, au absolvit 171 de judecători. Din 323 de locuri libere la judecătorii, câte erau în ianuarie 2026, deja peste jumătate se acoperă din absolvenții de la Institutul Național al Magistraturii. 

Mai există o formă de recrutare directă, dintre absolvenți ai facultăților de drept având 5 ani vechime în anumite profesii juridice. Despre această formă de recrutare susține la ora actuală Secția de judecători a CSM că ar fi fost blocată de guvern, guvern care a blocat la modul general concursurile. Nu știu dacă judecătorii din Secția pentru judecători au solicitat formal guvernului să deblocheze concursurile și dacă au fost refuzați sau nu. Asta rămâne să răspundă ei. 

Ce pot să spun însă este că, în perspectivă, se vor pensiona mai puțini judecători decât au făcut-o în ultimii ani și cred că e important pentru Consiliul Superior al Magistraturii să aibă în vedere acest lucru în ceea ce privește strategia sa referitor la Institutul Național al Magistraturii, pentru că Institutul, în general, funcționează cu aproximativ 200 de auditori de justiție, dintre care unii vor fi judecători, marea majoritate, și alții procurori.  Este necesară o previzionare în ceea ce privește măsura în care va mai fi nevoie de atât de mulți auditori în următorii ani, dacă nu vor mai fi așa de multe ieșiri din sistem. Și atunci, cealaltă metodă de recrutare, cea care are în vedere vechimea în alte profesii juridice, nu știu dacă va mai fi o alternativă. 

Am observat în ultimii ani că s-au scos posturi pentru recrutarea directă la ceea ce noi numim „instanțe neatractive”. Parchetele au propus o reorganizare a acelor parchete unde au existat dificultăți majore pentru recrutarea procurorilor. Acest lucru este posibil și la nivelul judecătoriilor, pentru că sunt multe judecătorii în aceeași situație, un exemplu în acest sens fiind Judecătoria Lehliu Gară, care are un judecător delegat președinte de foarte mulți ani. Iar atunci când vezi că nu poți să găsești judecători care vor să lucreze la o astfel de judecătorie, trebuie să propui desființarea. 

– Ar putea inteligența artificială să ușureze munca judecătorilor? 
– Categoric, da. Se vorbește foarte mult despre utilizarea inteligenței artificiale. Am văzut declarații făcute de președinți de curți, de membrii CSM care se ocupă de partea de informatică. Trebuie să vedem în ce măsură aceste instrumente digitale pot să reducă volumul de muncă și pot să determine o soluționare mai rapidă a cauzelor. Eu cred că este posibil acest lucru și ele pot fi și trebuie utilizate în mai mare măsură decât susțin cei pe care i-am amintit deja. Adică putem să utilizăm inteligența artificială să ne ajute începând cu studierea dosarului și până la motivarea hotărârii, iar în ceea ce privește hotărârea, nu doar partea privind rezumatul solicitărilor părților (cum am văzut că s-a propus în mod limitativ), ci întreaga hotărâre. 

Bineînțeles că rămâne în sarcina judecătorului (și parțial a asistentului judecătorului, acesta fiind poate singurul sens al acestei categorii de personal auxiliar recent create prin lege pentru a ajuta judecătorul) să verifice în ce măsură inteligența artificială, platforma folosită, a făcut sau nu greșeli. Pot fi create platforme specializate în acest sens. 

Cred că soluția nu e doar să cerem tot timpul posturi noi și noi, mai ales personal auxiliar mai numeros, pentru că deja avem instrumente care pot ajuta munca instanțelor foarte mult și care nu costă atât de mult. Iar costurile nu sunt doar pe salarii. Atunci când angajezi personal suplimentar, asta înseamnă și infrastructură, birouri, mai multe sedii, mai multe calculatoare și așa mai departe. 

Câteva efecte ale documentarului realizat de Recorder

– De mai multe luni este un conflict deschis între forurile magistraților în frunte cu CSM și guvernanți. Cât de reale și cât de artificiale sunt aceste disensiuni? Era cumva sistemul de justiție aproape perfect și îl strică guvernanții? 
– Am observat, mai ales de când a apărut documentarul Recorder, oameni care susțin ideea că acest documentar și guvernul în funcție ar fi stricat imaginea justiției. Dacă lucrurile din justiție mergeau bine, nicio critică nu ar fi putut determina consecințele, mișcarea masivă pe care am văzut-o în societate, care a îmbrăcat inclusiv forma protestelor de stradă. Deși era un frig crunt în decembrie, totuși, oamenii au ieșit în stradă. Am văzut foarte clar și din documentar că justiția nu funcționează, puteți constata asta dacă veți întreba aproape orice justițiabil. 

Am văzut deja comentarii și postări ale unor avocați pe social media care critică modul de desfășurare a proceselor, în special lentoarea de soluționare a cauzelor. Și în cauze civile care ar trebui să fie urgente sau relativ simple, soluțiile vin după multe luni. 

În cauzele penale, care sunt cel mai mult în atenția publicului, mai ales cele de mare corupție, am văzut deja că a intervenit prescripția răspunderii penale din cauza faptului că au fost schimbate completuri de judecată. Nu avem nici acum justificarea acestor schimbări, pentru că Inspecția Judiciară a refuzat să facă o cercetare serioasă, iar Curtea de Apel București refuză în continuare să publice hotărârile de colegiu ce au stat la baza acestor măsuri.

Am văzut căi de atac extraordinare admise împotriva unor hotărâri de condamnare definitive pronunțate în urmă cu mai mulți ani și, am spus asta și în calitate de profesor de procedură, că legiuitorul le spune extraordinare (în mod neobișnuit raportat la limbajul neutru pe care îl utilizează de obicei) pentru că ar trebui să fie admise doar în situații cu totul de excepție. Și, cel puțin la nivel de aparență, vedem că extraordinarul a devenit ordinar. 

Acesta este contextul în care am trăit și trăim din perspectiva funcționării justiției și atunci e greșit să spunem că politicul sau guvernarea este de vină ori că e de vină un documentar care a pus reflectorul pe disfuncționalitățile din justiție. 

E foarte important ca justiția să fie rapidă și transparentă, adică să-și explice soluțiile, mai ales cele care sunt dezbătute în mediul public fiind de interes general.

„În România, rapoartele pe starea justiției se fac cu un an întârziere, e încă o dovadă de lipsă de transparență”

– Conform statisticilor CSM, numărul de cauze pe rol în România în 2024 a fost mai mult decât dublu față de media europeană. Concret, cât de mare e volumul de muncă la instanțele judecătorești din România? Care e realitatea, de fapt? 
– Pentru că vorbim de rapoarte pe starea justiției, legea prevede că acestea trebuie publicate și prezentate Parlamentului până la mijlocul lunii februarie a anului următor. Deci, practic, raportul pe anul 2025 ar trebui să fie deja public. Dacă ne uităm în ultimii ani, aceste rapoarte au fost publicate la final de an, adică, de exemplu, pentru anul 2024, în noiembrie 2025. Și atunci, cum putem să spunem că luăm măsuri pentru îmbunătățirea unor situații, cum ar fi, de exemplu, volumul de muncă, dacă noi la începutul anului nu facem analiza a ceea ce s-a întâmplat în anul precedent? În România, rapoartele pe starea justiției se fac cu un an întârziere. E încă o dovadă de lipsă de transparență, pentru că vedem critici și plângeri din partea CSM, dar nu suntem lăsați să vedem situația reală la timpul potrivit. 

M-am uitat la raportul pe 2024 privind numărul de cauze înregistrate la judecătorii. Aproape un milion de cauze, adică mai mult de jumătate din totalul cauzelor, sunt încuviințări de executare silită și cereri de valoare redusă. Sigur, statistic, ele există, dar sunt cauze cu dificultate redusă ce ar trebui să se judece la primul termen de judecată. Iar pentru încuviințările de executare silită, există deja un program de calculator ce ar trebui să scoată încheierea la finalul ședinței de judecată, doar pe baza datelor personale ale părților și a celorlalte informații din dosar introduse în programul ECRIS. Deci, acest număr foarte mare de cauze, chiar dacă sunt în statistică, distorsionează cumva imaginea de ansamblu a volumului de muncă la judecătorii. 

Cred că trebuie să ne raportăm, în principal, la celelalte tipuri de cauze, să vedem acolo ce măsuri sunt de luat. Poate este nevoie de măsuri legislative, cum ar fi, de exemplu, posibilitatea ca unele categorii cauze  să nu mai ajungă direct în fața judecătorului, doar în control judiciar; în alte categorii de cauze pot fi simplificate procedurile, astfel încât să fie soluționate fără citare, în primă instanță, doar pe bază de înscrisuri, pentru a determina soluționarea mai rapidă. 

Poate este nevoie de platforme digitale care să ajute. Poate cauzele mai simple pot fi soluționate în primă instanță de un judecător care nu e uman. Sporirea numărului de judecători ar trebui să fie soluția finală, doar în măsura în care celelalte nu sunt suficiente. În orice caz, amânarea stabilirii primului termen de judecată nu e o soluție, iar acordarea unor termene prea lungi în cursul procesului facilitează uitarea și îngreunează studiul dosarelor, nu poate constitui nicidecum o măsură de eficientizare. 

„La noi se cultivă conformismul față de președinții de instanțe și cei care conduc sistemul judiciar”

– Poate fi normarea muncii judecătorilor o soluție?
– Am observat că se discută despre normarea muncii, în condițiile în care, chiar la o conferință recentă de procedură civilă pe care am organizat-o la Facultatea de Drept a UBB Cluj, avocații din Cluj spuneau că primesc într-un dosar la judecătorie două termene pe an, adică un termen la șase luni. Imaginați-vă ce înseamnă, ca eficiență, să dai un termen de șase luni. Se poate norma munca mai mult de atât, să fie justiția și mai lentă decât un termen de șase luni? Consiliul Superior al Magistraturii va trebui să explice foarte bine ce vrea să facă cu această normare. Nu-mi dau seama exact cum vor să o facă, pentru că veștile pe care le-am auzit nu sunt foarte bune. 

Judecătorii, ca și oamenii în general, au ritmuri diferite, unii lucrează mai repede, alții mai încet, unii lucrează în timpul programului de lucru, alții în afara lui, unii soluționează mai multe dosare și mai rapid decât alții. E important de verificat cât de validă științific este metoda aleasă de CSM și la ce anume se raportează în concret.  E important de văzut ce se urmărește cu adevărat.

Am văzut recent o hotărâre a Secției disciplinare pentru judecători a CSM prin care a fost sancționată disciplinar o colegă judecător care lucra și în zilele nelucrătoare și își închidea singură dosarele în programul ECRIS. A fost sancționată pentru că a închis dosarele, făcând ceea ce era munca grefierului. Ea n-a adus grefierul în ziua nelucrătoare, a lucrat singură și și-a închis dosarul, ca să se vadă că este soluționat. Mi se pare că prin această soluție, secția de judecători a CSM nu încurajează efortul judecătorilor, ci îl descurajează. Eu nu spun că e bine să lucrezi și sâmbătă, și duminică, și în zilele de sărbătoare legale, departe de mine gândul ăsta, dar prin această preconizată normare a muncii pot fi descurajați colegi care vor și pot să lucreze mai mult.

– Ce mesaj credeți că se transmite printr-o astfel de sancțiune?
– Această sancțiune s-a dispus pentru că o colegă judecător nu a respectat o dispoziție a președintelui Curții de Apel București de a nu închide un dosar motivat, pentru că este treaba grefierului, grefier care îi este direct subordonat judecătorului. Este ca și cum ai spune că în orice instituție, organizație, șeful nu poate face munca unui angajat în nicio circumstanță, ceea ce ar fi absurd. 

Nu există vreo interdicție pentru judecător să închidă dosarul, nici în lege, nici în regulamentul de ordine interioară.

Și atunci, răspunsul la întrebarea ce mesaj transmite o astfel de sancțiune este unul singur: orice dispoziție a președintelui instanței, nu contează dacă este în scris (cum ar trebui, conform legii) sau doar verbal, dacă are vreo rațiune sau bază legală ori nu, trebuie respectată orbește. Iată încă un exemplu de cultivare a conformismului față de președinți și cei care conduc sistemul judiciar.

„E greu de explicat de ce Secția pentru judecători a CSM nu tolerează vocile disidente”

– Sunt foarte puțini magistrați care au curaj să vorbească legat de problemele din justiție. Funcționează în justiția din România legea tăcerii, un fel de omerta? 
– Este o tăcere cultivată sistemic în sistemul de justiție din România. Dacă această tăcere din justiție acoperă un abuz, atunci este o tăcere vinovată. Dacă este o tăcere ca să pot să fiu transferat, să pot să fiu promovat, e o tăcere din interes. Dacă motivul pentru care un judecător nu vorbește este pentru că se teme pentru cariera sa, cred că acesta nu îndeplinește una dintre calitățile esențiale cerute pentru profesia de judecător, și anume curajul de a vorbi despre lucrurile care nu merg. 

Cei care au vorbit deschis despre problemele din sistem au fost sancționați disciplinar. Vedem că, în cazul unor președinți de asociații profesionale, unuia i s-a făcut un dosar disciplinar pentru că ar fi criticat un ministru al justiției, susținându-se că a făcut prin asta activitate politică, în timpul ce altuia i s-a propus postul de ministru al justiției, iar Inspecția Judiciară, dar și Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție au spus că nu este vorba despre o activitate politică. 

Există jurisprudență CEDO privind președinți ai unor asociații profesionale din alte state care nu au fost sancționați pentru ce au spus, dar li s-au făcut dosare disciplinare pentru alte fapte, iar Curtea a statuat că o astfel de acțiune are un „chilling effect”, adică a fost urmărit numai pentru că a vorbit, chiar dacă nu pentru ce a spus, iar asta pentru a-i deturna pe alții care ar mai intenționa să vorbească deschis. Putem bănui și la noi că unele acțiuni exercitate împotriva unor judecători pentru abateri disciplinare legate de dosare au legătură cu felul în care s-au exprimat în spațiul public semnalând disfuncționalități.

Pe de altă parte, observăm judecători extrem de vocali care ajung până în zona de bullying raportat la anumiți colegi care au curajul să vorbească despre problemele din justiție. 

Dacă ne uităm la această clasificare a celor două categorii de judecători, vom vedea că, în general, li se permite să vorbească, inclusiv să își atace colegii, celor care susțin majoritatea din CSM  și președinții de instanțe, deci susțin acele persoane de care depind carierele lor. 

– De ce s-a ajuns la bullying în justiția de la noi? 
– E greu de spus, chiar am văzut o postare a unei colege din Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Tot în acest registru al cultivării tăcerii, opinia separată nu este agreată. Adică noi nu discutăm. Practic ce spune o altă opinie decât a ta? Uite, eu văd lucrurile diferit, hai să le discutăm. De ce ai refuza să discuți lucrul acela? Poate că celălalt are dreptate, poate nu are dreptate, dar nu ai niciun motiv să refuzi. Judecătorii, într-un complet colegial, discută toate părerile posibile, toate perspectivele asupra cauzei. E greu de explicat de ce Secția pentru judecători a CSM nu tolerează vocile disidente. 

Am văzut că în ședințele de bilanț, în special la curțile de apel, în mod constant au fost criticate/anatemizate/etichetate („elefantul roz”) vocile critice. Am văzut și postările unor colegi care au răspuns și au confirmat aceste lucruri, adică faptul că e o activitate susținută, o acțiune sistemică, adică nu s-a întâmplat o dată, ci s-a întâmplat constant. Și atunci pot să spun că prin asta se confirmă această cultivare a bullyingului și a tăcerii în justiția din România, pentru că anatemizarea vocilor disidente sau chiar cercetarea disciplinară a unora sau pentru încălcarea codului deontologic (a se vedea cazul unei colege de la Curtea de Apel Craiova) are acest efect: să te determine să te abții, să nu mai vorbești despre probleme, pentru că, dacă o faci, aceasta atrage consecințe negative pentru imaginea ta, pentru cariera ta de judecător, pentru starea ta de bine. 

Nu mi-a plăcut că s-a folosit o sintagmă privind vocile disidente, susținându-se că rup „solidaritatea dintre judecători”. Solidaritate în ce? mă întreb. Putem să avem solidaritate în acoperirea abuzurilor? O astfel de solidaritate ar fi o „solidaritate în imperfecțiune”. Nu poate exista solidaritate între judecători și procurori ca să acopere niște abuzuri. Atunci când sunt semnalate abuzuri, ele trebuie cercetate. Poate semnalele sunt corecte, poate sunt greșite, dar trebuie cercetate. Un singur abuz ar trebui să fie de ajuns să tragă un semnal de alarmă. Documentarul Recorder a identificat mai multe.

„Dacă nu sunt agreați, unii candidați pentru șefiile instanțelor nu primesc al doilea mandat”

– Reglementarea legală consacră delegarea ca măsură excepțională, utilizabilă doar în situația în care funcțiile nu sunt ocupate prin numire. De ce în România delegarea magistraților în funcție de conducere a devenit regula și nu excepția? 
– Întrebarea este dacă e o întâmplare sau o strategie. Pentru că delegarea, într-adevăr, trebuie să aibă acest caracter de excepție. Secția pentru judecători a CSM a publicat calendarul transferurilor, promovărilor, concursurilor din magistratură, inclusiv pentru funcții de conducere. Trebuie organizate două sesiuni de promovare în funcții de conducere pe an. Astfel, mandatele pe funcții de conducere s-ar încheia, cel puțin în ceea ce privește președinții de instanțe, pentru că ei dau concurs, în perioadele acestea când s-au organizat concursuri. Ar trebui să existe, eventual, delegări pe o perioadă foarte limitată, până la organizarea lor.

În realitate, am văzut că sunt președinți de instanțe delegați pe o durată mai mare decât cea cumulată a celor două mandate pe care le permite legea. Și pornim chiar de la membrii CSM care nu s-au suspendat din calitatea lor de președinți. Deși noua lege deja spune că nu poți să lipsești din instanță mai mult de trei luni, altminteri îți pierzi funcția de conducere, membrii CSM, fiind aleși înainte de intrarea în vigoare a noii legi, au interpretat că lor nu li se aplică și au optat pentru această posibilitate oferită de vechea lege de a-și păstra funcția de conducere în instanțe, astfel că în locul lor, timp de 6 ani, sunt delegați alți judecători. 

S-a susținut că unii judecători au fost delegați pe funcția de conducere pentru că s-a constatat că nu se prezintă nimeni la concursul pentru funcția de președinte. Dar oare ce îi face pe judecători să nu se prezinte la concurs? Oare nu faptul că, la anumite concursuri de promovare, sunt respinși toți cei care se prezintă, inclusiv unii care au fost președinți, ca să poată veni alții care altfel nu ar îndeplini condițiile? Atunci când se deleagă în funcție de conducere, cel delegat nu mai trebuie să respecte vechimea cerută de lege pentru acea funcție de conducere.

Un candidat a publicat proiectul său pe care a luat nota 4, întrebând dacă este un proiect de nota 4, pentru că anterior, la prima aplicare pentru aceeași funcție, luase nota maximă, a avut un mandat de președinte și, când să concureze pentru al doilea mandat, a primit nota 4. Și este vorba despre președinția unui curți de apel. Acum putea vedem pe site-ul CSM că iar au fost date note foarte mici unor candidați. Poate vom afla și cui, dacă ne spun colegii implicați în procedură.

Iată că sunt niște semnale care se transmit din partea CSM, care numește comisiile de concurs, că unii, dacă nu sunt agreați, nu vor primi al doilea mandat. Delegarea unui președinte de instanță îl face mult mai expus decât este cazul unui președinte care a fost numit pe bază de concurs un mandat întreg, pentru că poate să-i refuze o altă delegare oricând. De ce se întâmplă lucrul acesta? Câtă vreme frecvența este atât de mare, nu cred că este o întâmplare. Dacă este doar o greșeală, CSM trebuie să o corecteze. 

– Cât de dependentă este de politic și cât de independentă e justiția din România? 
– E greu să răspund la această întrebare, pentru că, așa am și început, din perspectivă legislativă, ne autoguvernăm și teoretic depindem foarte puțin de politic. Legile noastre sunt adoptate de Parlament, dar, pe zona asta de autoadministrare a instanțelor și de carieră a judecătorului, nu mai depindem de politic. Sigur, bugetul instanțelor fiind parte a bugetului național se adoptă tot de către Parlament. 

Deci, cumva, așa cum suntem construiți constituțional și pe legislația actuală să depindem foarte puțin de politic. Însă depinde de fiecare dacă înțelege sau nu să aibă legături cu lumea politică. Nu spun să nu existe nicio legătură cu lumea politică, pentru că, în cadrul strategiei de comunicare a Consiliului Superior al Magistraturii, eu am și propus un ghid de bune practici cu celelalte puteri. Cred cu tărie că puterile trebuie să comunice constant între ele. Dar trebuie să o facă public, nu pe ascuns. E foarte important să discute împreună problemele importante. Nu ar trebui să comunicăm așa cum am văzut exemplul de proaste practici recent, apropo de comunicarea dintre CSM și Guvern. 

Consiliul Superior al Magistraturii comunică cu Guvernul prin comunicate de presă. Nu așa se face. Refuzi să faci parte dintr-o comisie în care te invită prim-ministrul, te duci o dată, iar apoi îți iei jucăriile și ai plecat în loc să rămâi acolo, să asculți și alte opinii, chiar dacă nu îți plac. Reprezentanții judecătorilor uită uneori că nu se reprezintă pe sine, ci pe toți judecătorii, cu diversele lor viziuni asupra problemelor. 

Într-un astfel de dialog, vine societatea civilă și îți arată oglinda. Poate nu îți place ce vezi și de aceea refuzi dialogul, refuzi cercetarea problemelor. Iar soluția recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind suspendarea grupului de lucru creat de un reprezentant al Executivului în mod transparent (exemplu de bune practici) nu este deloc în măsură să faciliteze dialogul și nici încrederea în puterile statului, mai cu seamă în cea judecătorească. Avem, așadar, o mare problemă în ceea ce privește comunicarea loială între puterea judecătorească și celelalte puteri. Mai avem multe de învățat și de reglat.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.