“Pe 30 iunie am început să am simptome specifice infectării cu coronavirus: aveam o stare de oboseală, o uşoară durere în gât şi dureri de cap. Febră nu am făcut deloc. Între timp, am aflat că un prieten cu care mă întâlnisem recent a fost depistat pozitiv la testul COVID.
Pe 2 iulie am sunat la 112 şi am explicat situaţia. În două ore, a ajuns ambulanţa cu doi asistenţi echipaţi cu combinezoane. Mi-au spus că e foarte aglomerat la spital, că sunt foarte mulţi pacienţi. Am rămas cu impresia că evitau să mă transporte la spital. „Sigur vă doare? Sigur aţi intrat în contact?“, mă întrebau. Nu ştiu dacă doar erau prietenoşi şi încercau să mă facă să nu mă panichez, dar insistau nefiresc de mult că poate e doar o răceală”, povestește aceasta pentru Recorder.
Ulterior, aceasta a ajuns la spitalul Elias, a fost testată pe hol.
“Am fobie de spitale, aşa că am întrebat: „Dacă sunt pozitivă, trebuie neapărat să mă internez?“. Răspunsul nu m-a lămurit: „S-a dat o lege cum că nu mai sunteţi obligată să vă internaţi, dar nu ştiu exact, mai vedeţi ce vă spune DSP-ul“, a relatat aceasta.
A doua zi, vineri, a venit și verdictul: era pozitivă. A fost sunată duminică de DSP.
“Mi-a spus că, dacă vreau, pot să refuz internarea şi mi-a explicat procedura în acest caz: trebuie să stau 14 zile în autoizolare, voi fi verificată la telefon şi chiar acasă. În cele două săptămâni, nu am primit niciun telefon şi nimeni nu a verificat dacă respect condiţiile izolării. Aş fi putut să ies din casă oricând şi nimeni n-ar fi ştiut. Şi sunt convinsă că alţi oameni, care poate n-au aceeaşi conştiinţă, au ieşit din casă când au văzut că nu-i controlează nimeni.”, a povestit aceasta.
Apoi, Silvia s-a testat la privat. Iar testul i-a ieșit tot pozitiv, după mai bine de două săptămâni de izolare.
“Nu mai înţelegeam nimic, aşa că am început din nou să dau telefoane. La DSP nici măcar nu-mi mai răspundea nimeni. Medicul de familie, din nou, nu știa cum să mă ajute. Mi-a recomandat să contactez linia verde pentru Covid.
În tot timpul ăsta, am simţit că sunt a nimănui, că sunt singură, pentru că nimeni nu mă sprijină în niciun fel şi nici măcar nu-mi arată că au intenţia. Nu mi-a spus nimeni că, dacă refuz internarea, nu se mai interesează nimeni de mine”, scrie aceasta.
Povestea completă, pe Recorder.
Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro