Ce scria Ion Iliescu după întâlnirea cu Mihail Gorbaciov de la București. „A marcat viața politică a sfârșitului de secol XX”

Mihail Gorbaciov a fost prezent la București pe 14 aprilie 2010, invitat de marcă la lansarea ziarului Puterea. La eveniment au participat și doi foști președinți ai României, Ion Iliescu și Emil Constantinescu.

Ion Iliescu a folosit acest prilej pentru a face o serie de precizări referitoare la relația sa cu Mihail Gorbaciov, într-un text publicat pe blogul său. 

„S-a fabulat pe seama relațiilor mele personale cu Gorbaciov”, scria Iliescu. „Nu am avut prilejul să ne întâlnim, să ne cunoaștem nici în timpul studenției. Nici după! (înainte de 1989 – n.r.). Altminteri, ce motiv aș fi avut să nu recunosc acest lucru?”.

Fostul președinte spune că prima discuție cu liderul URSS a avut-o pe 27 decembrie 1989. „Atunci, Gorbaciov a ținut să ne felicite pentru victoria Revoluției Române, să ne transmită un mesaj de solidaritate și să ne anunțe vizita pe care urma să o efectueze ministrul de externe, Sevarnadze (care a și avut loc în luna ianuarie 1990)”.

„Prima noastră întâlnire a avut loc la Moscova, în iunie 1990 cu prilejul Reuniunii Consiliului Politic al Tratatului de la Varșovia (la nivel de președinți și prim-miniștri) – unde tema centrală a devenit luarea de măsuri pentru încetarea activității Tratatului – aceasta s-a semnat un an mai târziu, în iunie 1991, la Praga” – Ion Iliescu:

Ion Iliescu face apoi o trecere în revistă a întâlnirilor pe care le-a avut de-a lungul timpului cu Mihail Gorbaciov.

Iată textul integral publicat de Ion Iliescu pe 17 aprilie 2010, la trei zile după întâlnirea cu Gorbaciov de la București (intertitlurile din interiorul textului aparțin redacției):

Mihail Gorbaciov la București

„Media a relatat pe larg vizita la București a lui M.S. Gorbaciov, cu prilejul lansării ziarului «Puterea», pentru că prezența celui ce a marcat viața politică a sfârșitului de secol XX nu poate trece neobservată.

Atât eu, cât și fostul președinte Emil Constantinescu, am fost invitați la dejunul oferit de organizatori, la restaurantul «Casa di David», cât și la festivitatea de lansare a ziarului și la conferința de presă, organizate, în aceeași seară, la Clubul Diplomatic.

Înaintea expunerii oaspetelui în fața ziariștilor – eu și președintele Emil Constantinescu am prezentat scurte cuvinte de salut.

„A încercat să salveze URSS. Nu a reușit!”

a) În intervenția mea, am ținut, în primul rând, să subliniez rolul lui M.S. Gorbaciov și a acțiunii sale privind «Perestroika» și «Glasnosti» în URSS, influența lor asupra desfășurării proceselor care au schimbat fața lumii – nu doar în Europa de Est, ci pe plan universal. Am citat aprecierea făcută de poetul Evghenii Evtusenko în intervenția rostită la Forumul Mondial Politic de la Torino din 2005, în prezența multor personalități politice – care în 1989 au jucat un rol de prim-plan – și care a sintetizat cel mai bine locul și rolul lui M.S. Gorbaciov. El a spus că «prin programul sau Perestroika, M.S. Gorbaciov, a încercat să salveze URSS. Nu a reușit! În schimb, el a contribuit la încetarea războiului rece si la salvarea păcii mondiale. De aceea, pe merit, a primit premiul Nobel pentru pace”.

„Ceaușescu i-a reproșat că nu a intervenit în Polonia și că a trădat socialismul”

b) În al doilea rând, am ținut să arăt netemeinicia unor afirmații privind faptul ca «la Malta s-ar fi decis soarta României și a lui Ceaușescu», sau că «Bush i-ar fi dat mână liberă lui M.S. Gorbaciov, în acest sens”. E o manieră simplistă, primitivă de abordare a problemelor, fără legătură cu realitatea. Bush și Gorbaciov nici nu au abordat, în vreun fel, situația din România. Nici nu l-au pomenit pe Ceaușescu! Ei nu au abordat nici măcar tema Germaniei (și nici nu-și puteau permite, ținând seama de reticențele exprimate public de reprezentanții Angliei și Franței – Margaret Thatcher și Fr. Mitterand – privind ideea unificării celor două Germanii). În discuția cu Bush, Gorbaciov s-a referit la desfășurarea proceselor privind Perestroika în URSS, fără a se referi la procesele din celelalte țări. Discuțiile s-au axat, mai ales, pe măsurile de securitate și dezarmare și pregătirea acordului START 1, care s-a semnat de către cei doi la începutul anului 1991.

La discuțiile cu jurnaliștii de la București, Gorbaciov a evidențiat poziția URSS de neamestec în treburile interne ale altora, urmare a deciziei politice de a renunța la „doctrina Brejnev” în spiritul căreia URSS a invadat Cehoslovacia în 1968. El a și menționat faptul că i s-a reproșat de către conservatorii din URSS că «ar fi cedat țări ca Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, RDG».

Dealtfel, și Ceaușescu i-a reproșat că nu a intervenit în Polonia și că «a trădat socialismul».

Replica lui a fost «ce înseamnă că am cedat ? Adică, cui le-am cedat? Am respectat dreptul popoarelor respective, suverane ca să-și decidă singure soarta!».

Despre neimplicarea URSS în Revoluție

c) În al treilea rând am subliniat netemeinicia încercării unora, contrar tuturor evidențelor de a susține că «noi (FSN, Iliescu) am fi solicitat intervenția armată a URSS, împotriva diversiunii teroriste declansate în seara de 22 decembrie 1989, cu scopul evident al împiedicării aparitiei unei noi structuri de putere».

În schimb se știe că, în ziua de 24 decembrie 1989, secretarul de stat James Backer s-a adresat oficial conducerii URSS cu sugestia că SUA n-ar obiecta dacă URSS, respectiv Tratatul de la Varșovia, ar interveni militar în România pentru a stopa vărsarea de sânge. Ministrul de externe al URSS a respins categoric aceasta sugestie (ca și adjunctul său Aboimov, în convorbirea cu ambasadorul american Matlock). Iar la 26 decembrie 1989, Gorbaciov – aflat la «Congresul Poporului din URSS» a răspuns ziariștilor: «Nici românii nu ne-au cerut așa ceva, iar noi am decis sa renunțăm la „doctrina Brejnev”».

Și într-adevăr, nu numai în România, dar în țări în care se găseau trupe sovietice (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, RDG) precum se știe, aceștia nu s-au amestecat în procesele care au avut loc. Atunci, ce rațiune ar fi avut să nu respecte aceasta regulă în România? Iar speculațiile pe seama rolului «turiștilor din URSS – agenți KGB deghizați» – sunt de-a dreptul ridicole! Isteria întreținută artificial de către unii, pe această temă, nu are niciun temei, iar asemenea obsesii maladive ne aduc doar daune de imagine, sunt adevărate diversiuni mediatice. Ele sunt subordonate acțiunii generale de contestare și de denigrare a Revoluției Române și a celor ce au jucat un rol activ, asumându-și atunci și riscuri, și răspunderi. Aceasta exprimă lipsa de respect față de poporul român și față de un moment istoric din evoluția sa.

„Cu Gorbaciov nu am avut prilejul să mă întâlnesc înainte de 1989”

d) S-a fabulat pe seama relațiilor mele personale cu Gorbaciov; cum că ne-am fi cunoscut din studenție, ceea ce nu corespunde adevărului. Este adevărat că eu am făcut o parte din studiile universitare la Moscova, în perioada 1950-54 la Institutul Energetic, în specialitatea hidroenergetică. În același timp, Gorbaciov era student la Drept, la Universitatea Lomonosov, din Moscova. Nu am avut prilejul să ne întâlnim, sâ ne cunoaștem nici în timpul studenției. Nici după! Altminteri, ce motiv aș fi avut să nu recunosc acest lucru?

Eu am avut un coleg, de grupă, chiar din China – Li Peng – care, peste ani, a devenit ministru al energiei și apelor și apoi, premier al Chinei. L-am întâlnit de câteva ori, după 1989, atât în România, cât și în China – inclusiv în 2008 – când am fost invitat și am vizitat cea mai mare hidrocentrală din lume, pe fluviul Yang- Tse, la proiectarea și executarea căreia Li Peng a fost implicat nemijlocit.

În schimb, după cum spuneam, cu Gorbaciov nu am avut prilejul să mă întâlnesc, înainte de 1989. Dar, zvonurile care circulau pe această temă se pare că au fost luate în seamă de conducerea de atunci. Pentru că, printre altele, în 1987, cu prilejul vizitei lui Gorbaciov în România, am primit «sarcina de partid», transmisă de la Cabinetul tovarășului Bobu – să mă deplasez la Timișoara, «pe unele teme de propagandă tehnico-științifică» (ideea era, probabil, ca să lipsesc din București, în zilele vizitei lui Gorbaciov; pentru că, după aceea, nimeni nu m-a mai întrebat ce am făcut la Timișoara! Ce pericol puteam prezenta eu – un modest director de editură? Dar aceasta reflectă starea de spirit, de suspiciune generală, care domnea atunci!).

Prima discuție telefonică

Prima mea convorbire telefonică cu Gorbaciov a avut loc în ziua de 27 decembrie 1989, în timp ce eram în prima reuniune cu cei 39 membri ai CFSN, după încetarea diversiunii armate. Atunci, Gorbaciov a ținut să ne felicite pentru victoria Revoluției Române, să ne transmită un mesaj de solidaritate și să ne anunțe vizita pe care urma să o efectueze ministrul de externe, Șevarnadze (care a și avut loc în luna ianuarie 1990).

Prima întâlnire

Prima noastră întâlnire a avut loc la Moscova, în iunie 1990 cu prilejul Reuniunii Consiliului Politic al Tratatului de la Varșovia (la nivel de președinți și prim-miniștri) – unde tema centrală a devenit luarea de măsuri pentru încetarea activității Tratatului – aceasta s-a semnat un an mai târziu, în iunie 1991, la Praga. Atunci s-a semnat documentul de dizolvare a Tratatului de la Varșovia. Atunci, Gorbaciov nu a participat. Din partea URSS, documentul a fost semnat de vicepreședintele Ianaev, cel care peste două luni avea să conducă puciul împotriva lui Gorbaciov.

Cu Gorbaciov ne-am mai întâlnit în noiembrie 1990, la Paris, la summitul european, Conferința pentru Securitate și Cooperare Europeană care marca schimbările cruciale petrecute pe continentul european și prin documentul său final «Charta de la Paris» marca încetarea războiului rece și instituționalizarea procesului CSCE.

În ultimii ani, ne-am mai întâlnit la câteva reuniuni internaționale – la prima Reuniune a Clubului de la Madrid – inaugurat de președinții Clinton și Gorbaciov și fostul președinte al Braziliei, Fernando Cardoso, în prezenta regelui Spaniei; la Reuniunea de la Torino, în 2005, a Forumului Politic Mondial, coprezidată de fostul președinte Mihail Gorbaciov și de fostul premier al Italiei – Andreotti; la Reuniunea aceluiași Forum, în 2007, la Budapesta.

Pledoarie pentru bune relații cu Rusia

e) In intervenția mea am ținut să subliniez că nu ne este benefică nouă, ca țară, întreținerea unei atmosfere de suspiciuni și de neîncredere față de Rusia, exacerbarea unor sensibilități istorice binecunoscute. Asemenea sechele ale istoriei există în relațiile dintre toate statele europene. Unii, însă, știu să le gestioneze mai bine. Cel mai bun exemplu l-au oferit Franța și Germania, care după Al II-lea Război Mondial, au știut sa treacă peste litigiile și sensibilitățile cunoscute și să facă din promovarea relațiilor de cooperare bilaterala activă – axa dezvoltării noilor relații din Europa, pe care s-a construit Uniunea Europeană.

Și în relațiile cu Rusia, unele state europene – nu doar Germania, Franța, Anglia, Italia sau Finlanda -, dar și unele state din apropierea noastră, ca Polonia, Cehia sau Ungaria, știu să treacă cu mai multă abilitate peste unele sensibilități și să dezvolte relații, mai ales economice – benefice pentru țările respective.

Ar trebui să învățăm din experiența altora și, pe acest plan, să gestionăm mai bine relațiile noastre cu vecinii din Est”.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro