Ce spune cazul mamei din Constanța care și-a bruscat fetița pe stradă despre modul în care românii privesc „corecțiile” asupra copiilor. Psiholog: „E greu să recunoaștem că părinții ne-au făcut rău”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Imaginile cu o mamă din Constanța care își bruschează fetița pe stradă au devenit virale. În urma incidentului, în mediul online au apărut sute de reacții și comentarii care au justificat violența prin fraze precum „și noi am mâncat bătaie” sau „o palmă de la părinți e sfântă”.
Cuprins:
În contextul în care aproape 17.000 de copii au fost abuzați, neglijați sau exploatați chiar în familie doar în 2025, psihologul clinician și psihoterapeutul Ruxandra Sersa explică pentru Libertatea de ce încă privim bătaia ca pe o metodă de educație, ce efecte are asupra copiilor și cum poate fi prevenită escaladarea conflictelor dintre părinți și cei mici.
„Bravo, mama, felicitări”, „Doamne, ce bătaie mâncam noi care suntem născuți până prin 1990-2000. Și nu am murit, ci am devenit oameni”, „Eu cred că mama a dat dovadă de niște explicații foarte relevante. Nu este ok, dar și părinții sunt oameni”, „Adevărat că și copiii din ziua de azi au ajuns să te aducă la disperare, să nu mai ai control”, „O palmă de la părinți e sfântă! Lăsați mama în pace!”, „Acum 20 de ani, astea erau la ordinea zilei” - sunt doar câteva dintre reacțiile din online, alături de zeci de mesaje care notează „Susțin mama”, la clipurile postate în mediul virtual, în care o mamă din Constanța își bruschează fetița în văzul celor din jur.
Incidentul care a avut loc pe 5 iulie, pe o stradă din orașul de la Marea Neagră, a fost filmat de martori și în scurt timp a devenit viral. „Nu mai pot, doamnă, nu mai pot. Mă disperă. Am făcut comandă de mâncare, aruncă mâncarea pe jos. Credeți că trăim într-o bulă de cristal? Că totul se crește cu blândețe? Îi cresc de singură de cinci ani”, a spus femeia celor care o filmau.
În urma imaginilor apărute în spațiul public, reprezentanții Protecției Copilului și poliția s-au sesizat și au găsit-o pe femeia de 43 de ani, care-și crește singură cei doi copii, fetița de opt ani și băiatul de nouă ani. Potrivit Știrile PRO TV, ea și-a recunoscut fapta în fața anchetatorilor și a mărturisit că îi pare rău pentru modul în care a reacționat, după ce copila a refuzat să o asculte. Fetița a fost examinată de medici, care au stabilit că nu are urmă de violență. Autoritățile au decis ca momentan ambii copii să fie predați în grija bunicii paterne, iar mama să facă ședințe de consiliere psihologică.
La nivel național, în urma unui raport publicat de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, pe tot anul 2025, s-au înregistrat 20.403 de cazuri de abuz, neglijare și exploatare a copilului, dintre care 16.939 s-au petrecut în familie.
În interviul de mai jos, am stat de vorbă cu Ruxandra Sersa, psiholog clinician și psihoterapeut, cu formare în psihanaliza copilului, adolescentului și adultului, atât despre impactul unui comportament agresiv sau violent asupra celor mici, cât și despre reacțiile românilor la această știre și ce spune asta despre societatea în care trăim.
„Umilința publică adaugă la durere rușinea”
Libertatea: Cazul din Constanța a devenit viral și prin umilința la care a fost supus copilul, în văzul tuturor. Cât de puternică poate fi trauma produsă de faptul că un copil este agresat și umilit în public, în fața unor străini?
Ruxandra Sersa: Umilința publică adaugă la durere privirea/rușinea: copilul nu mai procesează doar conflictul cu părintele, ci și privirile străine. Însă, e important să nu transformăm asta într-o certitudine, să punem neapărat eticheta de trauma; nu putem ști exact ce se întâmplă în mintea unui copil anume fără să-l cunoaștem. Ce putem spune e ca expunerea publică crește riscul ca rușinea să devină parte din felul în care copilul se percepe, nu doar un episod izolat.
Secretul familiei (certurile, izbucnirile, neînțelegerile) este acum știut de toți, și poate tocmai acest lucru doare și devine o rană mult mai adâncă, față de o palmă dată între patru pereți. Între patru pereți sunt două persoane care se oglindesc una pe cealaltă, își cunosc forța, slăbiciunile și știu cum să se provoace, și mai ales cum să se oprească, indiferent de modul în care o fac. Când intervin privirile celorlalți, se adaugă o greutate copleșitoare.
-În imaginile surprinse de martori, mama îi spune fetiței că o va lăsa în grija unui necunoscut. Chiar dacă este o amenințare spusă la nervi, cum o poate interpreta un copil? Ce rămâne în mintea lui după astfel de cuvinte?
-Un copil mic ia deseori cuvintele ad litteram, mai ales când vin însoțite de furie reală. Aș fi atent însă să nu presupun automat ce rămâne în mintea lui - fiecare copil procesează diferit, în funcție de relația de bază pe care o are cu părintele. Ce știm din cărți e că amenințările repetate cu abandonul, chiar spuse la nervi, pot eroda încrederea de bază mai mult decât un singur episod. În parcuri se aude tot timpul fraza: „am plecat, te las aici”, tocmai pentru că este ceva care funcționează, care merge pe angoase arhaice de abandon, și vine ca limită supremă.
„Diferența stă în privirea aruncată asupra copilului”
-Ulterior, femeia a spus: „Nu mai pot. Mă disperă. Îi cresc singură de cinci ani.” Mulți părinți, mai ales cei care își cresc singuri copiii, se pot regăsi în sentimentul de epuizare. Cum facem însă diferența între epuizarea parentală, care este reală, și momentul în care această suferință începe să se transforme în violență asupra copilului?
-Epuizarea adevărată încă ține cont de copil - părintele obosit se simte vinovat după ce ridică vocea, caută ajutor, încearcă să facă mai bine. Momentul periculos e cel în care copilul nu mai e văzut ca ființă cu nevoi, ci ca o povară, ca ceva ce trebuie oprit cu forța. Diferența stă în privirea aruncată asupra copilului, cu grijă sau cu iritare.
-În România există încă ideea că „și noi am fost bătuți și am crescut oameni”. De ce este atât de greu să renunțăm la această convingere? Ce ne spune ea despre felul în care generații întregi au înțeles educația și autoritatea în familie?
-E o convingere transmisă transgenerațional, care funcționează ca un mecanism de apărare: dacă recunosc că bătaia mi-a făcut rău, trebuie să recunosc că părinții mei au greșit, iar asta e greu de acceptat emoțional. Partea aceasta vine dintr-o cultură în care autoritatea în familie s-a construit pe frică, nu pe dialog, și în care violența era normalizată ca metodă educativă, nu văzută ca abuz. E greu să lăsăm această convingere, pentru că înseamnă să recunoaștem că părinții noștri ne-au făcut rău. E mai ușor să spunem „așa am crescut și eu, și am ajuns mare”, decât să deschidem acea rană.
„Comentariile online sunt doar pentru setea de sânge”
-Datele oficiale arată că în 2025 au fost peste 20.000 de cazuri de abuz, neglijență sau exploatare a copiilor, iar cele mai multe au avut loc chiar în familie. De ce continuă familia, locul care ar trebui să ofere cea mai mare siguranță, să fie și locul în care se produce cea mai multă violență asupra copiilor?
-Familia e locul cu cea mai mare intimitate, cea mai mică supraveghere externă și cea mai mare putere asimetrică între adult și copil. Nu cred neapărat ca familia eșuează structural, ci că lipsesc mecanisme reale - sociale, educaționale, de sprijin - care să intervină înainte ca tensiunea să devină violentă. Dependența emoțională și materială a copilului de părinte face aproape imposibilă ieșirea din cuib sau sunatul la telefonul copilului. În primul rând, copilul ar scoate în exterior problema, iar aici este rușinea lui, iar mai apoi este și vinovăția - este între ei, e și el vinovat, are și mama dreptate. Cifrele arată mai degrabă o problema de sistem decât una individuală.
-Foarte mulți oameni din mediul online au spus că o înțeleg pe mamă și că „oricărui părinte îi mai scapă o palmă”. Ce spune această reacție despre societatea românească?
-Comentariile online sunt doar pentru setea de sânge, dar altceva interesant s-a întâmplat aici, nu neapărat identificarea cu agresorul, ci mai degrabă recunoașterea propriei noastre neputințe, identificarea cu mama care spune ,„ia-o acasa'”; ori nimeni nu vrea alt copil acasă, niciun profesor nu vrea alt copil în plus la clasă, și atunci apare apărarea firească cu „e doar o palmă”', palmă pe care cei mai mulți au văzut-o între patru pereți, dar nu pe stradă. Tocmai de aceea a avut impact această știre, că ceva ce era nespus a ieșit la suprafață, iar când secretele ies la iveală apare un vulcan de emoții greu de stăpânit.
„Un pas în spate poate schimba tot ce urmează”
-Există momente în care orice părinte poate simți că își pierde controlul. Care sunt semnalele de alarmă că ai ajuns într-un punct periculos și, mai ales, ce poate face concret un părinte în acele minute pentru a nu transforma furia într-un gest de violență?
-Semnele sunt în corp înainte să fie în fapte - tensiune, voce ridicată, un gând de genul „nu mai pot”. În acel moment, cel mai bun lucru e să îți dai voie să pleci câteva secunde din cameră, să respiri, să-ți amintești că în fața ta e un copil, nu un dușman. Un pas în spate poate schimba tot ce urmează.
-În cazul de la Constanța, oamenii au filmat, au intervenit verbal și au sunat la 112. Cum este util să reacționeze un martor când vede un copil agresat? Există riscul ca simpla filmare să transforme suferința copilului într-un spectacol sau imaginile pot avea și un rol important în protejarea lui?
-Intervenția unui terț și apelul la 112 pot proteja copilul, dar filmarea, daca devine scopul principal, poate transforma un moment de suferință reală într-un conținut consumat public, iar aici se deschide cutia Pandorei referitor la intimitate. Toți știau: abuz, iubire și ură. Totul devine un film care nu mai poate fi nuanțat, ca o ceartă în casă, nu mai poate fi scuzat. Este acolo, la fel ca miile de perechi de ochi care judecă, dar, în același timp, juisează, pentru că este o știre care dă satisfacție: „Uite că și altora li se întâmplă, nu doar mie”. Și atunci este la fel ca la capra vecinului, dar, pentru protagoniștii filmării, totul este dureros.
„Fiecare gest dur asupra unui copil merită luat în serios”
-În spațiul public vorbim adesea despre cât de greu este să fii părinte, însă mai puțin despre sănătatea mintală a părinților și despre sprijinul de care aceștia au nevoie. Ce lipsește astăzi în România pentru ca un părinte copleșit să ceară ajutor înainte să ajungă într-un moment de explozie?
-Cred că lipsește în special accesul facil, ieftin sau gratuit la consiliere pentru părinți, și o cultură în care să ceri ajutor să nu fie văzut ca eșec. Mulți părinți singuri, mai ales, nu au nici timp, nici bani, nici rețea socială la care sa apeleze înainte să ajungă în criză.
-Ce ar fi important să înțeleagă orice adult despre efectele pe care violența, chiar și atunci când pare „o ieșire de moment”, le poate avea asupra unui copil?
-Un episod care pare „o furie de secundă”, pentru copil, poate fi dovada că lumea lui de bază nu e sigură. Nu înseamnă că fiecare gest dur distruge un copil pentru totdeauna, dar înseamnă că merită luat în serios, nu minimalizat.
