Cel mai bun prieten al câinelui. Povestea lui Mihai, un român care locuiește “pe ultima treaptă, pe stânga” a Bisericii St. Eustache, din Paris

Deși ei nu-i place să audă asta, e socotită de propria generație una dintre cele mai talentate voci ale valului tânăr de ziariști. A absolvit Facultatea de Jurnalism din Cluj, a lucrat la Casa Jurnalistului, Noizz, Să fie lumină, Vice, Recorder. 

Libertatea i-a propus să rămână la Paris sau să revină în țară, oricum dorește, dar să revină în presă, pentru că publicul are nevoie de ea. A acceptat și acesta este primul ei text.

• Mihai a fost soldat în Craiova și a plecat din armată și din țară devreme, în 1995, sătul de „politica lui Iliescu” și atras de ideea de a-i fi mai bine.
• A muncit și a trăit prin mai multe țări, până a poposit la Paris.
• După divorț și câteva volte negre ale vieții, de 11 ani a ajuns în stradă.
• Ultimul an a fost cel mai bun al lui Mihai, pentru că în viața lui a apărut Max, un câine-lup de care are grijă, aproape cum nu are grijă de el.
• Spre deosebire de stăpân, care nu poate ieși din Franța pentru că nu mai are nici un act, Mihai s-a îngrijit ca Max să aibă toate documentele și vaccinurile la zi.
• Max e un „cetățean european” cu un pic mai multe drepturi decât Mihai.

de Oana Moisil
Printre oameni te poți ascunde bine. Mai ales când cei mai mulți sunt turiști și aparatele lor de fotografiat te evită. Poate că asta îl ține pe Mihai, de 11 ani, pe aceleași trepte reci ale unei biserici din Châtelet, Paris.

E vânt puternic, angajații restaurantelor au, în sfârșit, timp de-o țigară, clienții lor se plimbă acum prin magazine sau se întorc la muncă. Printre pomii tineri din parcul Les Halles e o scenă cu lumini colorate, cu trap în boxe și dansuri ca-ntr-un videoclip bun. Când muzica și fostele hale – acum mall – rămân în spate și în față se ridică o mare bijuterie de piatră, toată gălăgia de turiști prin care am ajuns aici îmi pare violentă.

Un secol de singurătate, un om și un câine

E Biserica St. Eustache. De când cu atentatele teroriste din Paris, mai are doar intrarea din partea dreaptă deschisă vizitatorilor.

St. Eustache a fost începută în primele decenii ale anilor 1500, imediat după ce, la noi, se înălțase, în două primăveri și toamne, Mănăstirea Curtea de Argeș. Construcția bisericii imense din Paris a durat un secol.

Aici trăiește Mihai, pe treptele intrării. El e omul care, de 11 ani, dă bună ziua și bună seara fiecărui creștin care vrea să se închine sau să vadă minunăție de arhitectură. E cel care întoarce turiștii din drum, când se duc hotărâți spre ușile mari de lemn, închise după ora 19.00.

Max – sau OMax, cum scrie pe bănuțul auriu de pe zgardă, i-ar mirosi pe unii dintre ei, însă prietenul lui îl trage de lesă și-i zice în franceză să șadă. Așa că Max șade și se uită iar spre fluviul de oameni pe care n-o să-i adulmece vreodată și, din când în când, la câte un câine pe care l-ar tăvăli.

Autoportret

 „Sunt francez. Am fost soldat”.

Așa își spune Mihai povestea – tăios de rece, în engleză curată, șezut pe treapta lui, printre bonsoir-uri și au revoir-uri călduroase oferite enoriașilor și turiștilor. Un american pe nume Juan îi dă o căciulă croșetată în nuanțe de albastru când iese din biserică – îi spune că mai are una acasă și că, oricum, nu-i folosește cum i-ar folosi lui Mihai; apoi se prezintă, dă mâna cu românul, care nu vrea să spună că-i român, și Juan rămâne proptit în fața lui, ca un copil scos la tablă.

Mihai trage din țigară. Omul din fața lui întreabă, cu voce de parcă și-ar scuza curiozitatea:

-Și ce s-a întâmplat?

– Bonsoir, bonne visite! Merci, passe une bonne soirée! Am divorțat și de acolo…

Mihai își ridică palmele mari spre cer și spre turistul curios, apoi își saltă umerii, tot mari și privirea îi fuge spre Max.

Max mârâie la doi câini care îi traversează teritoriul vast cât Châtelet-ul, pe sub care se ramifică una din cele mai mari stații de metrou din lume. Mihai îl trage pe Max de lesă, îl așază între picioare și-l ceartă, în timp ce-l mângâie.

-Și eu sunt soldat, zice tânărul, vizibil emoționat de situația fostului soldat.

Mihai îl mai potolește pe Max din cuvinte, mai dă un bonsoir, mai trage o dată din țigară.

– Ai grijă, e plină lumea asta a ta de motherfuckers, îi zice bărbatul cu câinele turistului care ar vrea să scoată mai multe cuvinte de la partenerul lui de discuție. Însă el nu pare să aibă chef de vorbă.

-Nu îmi place să spun ce fac, mai zice tânărul, dar Mihai nu-l aude, s-a cuibărit iar în mica lume de piatră de pe ultima treaptă a Bisericii St. Eustache.

Turiștii nu pot intra și ieși fără să le dea bună seara sau să le zică o glumă. Tânărul soldat se retrage, cu un chip ușor dezamăgit, printre oamenii care se amestecă în fața ochilor cu probleme de vedere ai lui Mihai.

De ce i-a zis americanului că-i francez și nu român, n-am întrebat, dar m-a lămurit el cu un monolog scurt: „M-am săturat să-mi zic povestea”.

Într-o oră, pe Mihai îl salută prietenește zece oameni cunoscuți. Ceilalți, pasagerii care vor să se roage în buricul Parisului, sunt de vreo patru ori mai mulți pe oră.

În nici una din serile cât i-am ținut companie, în frigul deloc domol pentru o treaptă exterioară, n-a făcut mai mult de trei euro. Trei euro pe seară pe scările unui miracol gotic vechi de 400 de ani.

Bruno bancherul

Mihai nu prea se plânge. Max să fie bine. Cât are 50 de euro pe săptămână să îi cumpere opt kilograme de boabe, nu-s probleme; și nu se prea întâmplă să nu-i aibă.

Dacă e bai, totuși, Mihai spune că poate să apeleze la un prieten, Bruno bancherul, în casa căruia face curat în fiecare duminică. Oricând, Mihai poate să facă un duș, să își spele hainele și să-l spele pe Max într-o casă de parizian înstărit.

Pe Bruno l-a cunoscut cu cinci ani în urmă, la biserică. Spune că nu ar întinde vreodată plapuma, „destul m-a ajutat omul ăsta”.

Pe ceilalți oameni pe care-i consideră prieteni, români plecați din Craiova prin toate colțurile lumii, nu i-a mai văzut de ani buni.

Vorbitor de multe limbi, caut țară. Niciodată România

 Mihai are 52 de ani și vorbește română, germană, franceză, engleză, spaniolă, italiană și portugheză. Fluente – primele patru, cât de cât, celelalte.

Le-a învățat pe toate de nevoie, când a muncit prin acele țările. Când am schimbat primele cuvinte, mi-a vorbit în franceză.

-Oui, je suis roumain.

-Putem să vorbim în română?, l-am întrebat ușor jenată că nu prea știu franceză și contrariată că trebuie să vorbesc franceză cu un român.

Limba pe care o vorbim ne aduce mai aproape de casă sau ne ține la mii de kilometri distanță. Știam, de la părinții mei emigranți, că obișnuința de-a vorbi altceva decât română face româna să se simtă ca a doua limbă, când o mai vorbești cu câte-un compatriot. De când lucrez și eu în Paris și încerc să înțeleg provocările vieții de emigrant, mă trezesc vorbind română amestecată cu engleză și, uneori, gândind în engleză.

Cu Mihai am vorbit română cu scăpări de franceză, pentru că omul nu mai are exercițiul limbii de-acasă. Și, oricum, România nu mai e acasă. A crescut în Craiova, s-a însurat și a divorțat acolo, iar ultima plecare a fost momentul când acasă și-a pierdut sensul și adresa. Pe acele zile dă vina pentru tot ce-a urmat și pare că nu-și va ierta vreodată trecutul.

Ocolește românii precum ocolești capacele care aduc ghinion

Depresiv și singur de atunci, Mihai s-a izolat într-unul din cele mai turistice orașe ale lumii.

Poate că milioane de oameni s-au gândit să fie pe 14 februarie în Paris. Și, cu siguranță, mii de suporteri de fotbal sau rugby au invadat, săptămânile trecute, orașul în care a nins într-o singură dimineață iarna asta. Chiar acum, cineva se gândește să vadă, măcar o dată în viață, capitala Franței. Pentru Mihai însă, Parisul e despre o fugă fără sfârșit.

Când aude români prin Paris, îi ocolește cum ocolesc unii capace de canal cu patru găuri. Aduc ghinion, așa crede. De fiecare dată când am vorbit, m-a sfătuit să nu mă apropii de români.

De când trăiește pe stradă, Mihai a învățat mizantropia. De 11 ani, de când s-a retras în lumea din Châtelet, s-a întâmplat de multe ori să se certe, să se bată sau să se amenințe cu români. Însă și cu unii de alte nații. De-asta nu vrea să doarmă într-un adăpost pentru oamenii străzii: „Și extratereștri găsești acolo. Toți drogații, toți nebunii, toți hoții.” Așa că Mihai rămâne pe trepte, până când i se va schimba norocul sau i se va opri ceasul.

Fiecăruia îi vorbește pe limba lui

Cu puțin timp în urmă, pe 6 martie, l-ar fi atacat un bărbat. „A încercat să-mi fure geanta, nenorocitul. Eu nu dormeam, stăteam în sacul meu, era devreme. Șapte jumate să fi fost. Mă, fetiță! Așa de tare m-am înfuriat că am uitat de toate durerile. A trebuit să-l ia pompierii”, povestește Mihai încruntat.

„Când au venit polițiștii, m-au recunoscut și nu m-au întrebat nimic, știu că eu nu le fac probleme”, mai zice el. N-ar fi putut să doarmă din cauza durerilor, în noaptea următoare.

Fața i se luminează în câteva secunde, cu încă un „Bonsoir, passe un bonne visite!” pe care-l dă unui cuplu vorbitor de spaniolă. Își ciulește urechile și, înainte ca turiștii să dispară în biserică, Mihai le urează și-n limba lor: “Que tener una buena visita!”.

Doar cu mine vorbește româna – Max nici nu ciulește urechile când îi spun ceva în română.

 O casă cât Parisul

Pentru statul francez, Mihai este o persoană fără domiciliu stabil – „personne sans domicile fixe (SDF)”.

Peste 3.600 de oameni au fost numărați, în noaptea de 7 spre 8 februarie 2019, dormind pe străzile Parisului și în suburbii. Ca în mai toate orașele mari, numărul celor fără case e greu de estimat.

Ca să îl aproximeze mai bine, 1.700 de voluntari și-au împărțit străzile pariziene și au numărat, în cadrul celei de-a doua ediții a recensământului stradal cunoscut ca „Noaptea Solidarității”, oamenii fără case.

Față de anul trecut, numărul lor a crescut cu aproape 600 de persoane. Metoda asta de-a înțelege cât de mulți oameni n-au locuințe e tot mai răspândită – în Los Angeles, anul ăsta au făcut același lucru și au descoperit că au subestimat, până acum, procentul cetățenilor de pe străzile din L.A.

A observat cineva din Primăria Craiovei dispariția cetățeanului Mihai, care plătea taxe?

Pentru statul român, Mihai este unul dintre milioanele de cetățeni cărora le-a pierdut urma peste granițe. Doar din 2007 până în 2017, cifrele oficiale arată că din țară au plecat 3,4 milioane de români. Poate că cineva din Primăria Craiovei a observat sau nu dispariția lui Mihai din sistemul fiscal.

Mihai s-a retras, deocamdată, din sistem. Dar nu e ceva intenționat, neapărat. Românul din Paris nu face parte din grupul celor care rup deliberat și ferm contactul cu civilizația, care renunță la carduri, la telefoane, la numărul de asigurări sociale, în semn de protest față de Leviathanul unei societăți controlate de guverne și corporații. Pentru Mihai, extragerea din lume a venit lent și fără soluție, așa cum lent și ireversibil se tocește piatra seculară și sacră pe care locuiește.

De un an, i-a expirat și pașaportul. Buletinul îi expirase de mai mult timp. Ca să își facă alte acte, are nevoie de Ambasada României, însă și de o adresă. Fără o stradă și un număr pe care să i se facă acte, nici măcar diplomații responsabili de românii din afara țării nu-l pot ajuta. Cel puțin, așa spune – că a încercat totul, dar îi trebuie o adresă.

„Oricum sunt o umbră a celui care am fost, așa mă bag de tot la întuneric”, spune Mihai de parcă ar fi un Cioran uitat pe niște trepte reci, alături de un câine.

Crezi în ziua de mâine? „Poate în poimâine”

 Singurul care are acte este Max, vaccinat și îngrijit mai bine ca prietenul lui cu două picioare bolnave. Dacă ar avea acte, lui Mihai i-ar fi mai ușor să ajungă la un doctor și să aplice pentru un ajutor social.

Așa însă supraviețuiește de pe-o treaptă pe alta, fără să creadă în ziua de mâine. „Poate în poimâine”, zice Mihai și se afundă iar în tăcerea care i-a devenit prieten de când locuiește pe stradă.

Parisul nu duce lipsă de asociații care se ocupă de oameni în situații similare. Lui îi mai aduc mâncare și, mai rar, saci de dormit. Și asociațiile pentru drepturile animalelor l-au mai ajutat, dar de când i-au propus să îl castreze pe Max, nu le mai bagă în seamă și nu le mai cere ajutorul.

„E ca și cum mi-ar zice mie cineva să mă castreze. Lasă-l pe câine cum l-a făcut natura”, explică Mihai și își întinde piciorul drept în căutarea unei poziții mai confortabile. Câteva ore de șezut aici, cu bărbia ridicată spre fiecare om care intră și iese din Biserica St. Eustache înseamnă o încercare continuă de a nu amorți și de-a schimba locul durerilor.

Pe treapta lui pe care își mișcă greu corpul, mereu cu câte un oftat, abia vrea să vorbească despre România. Dacă îl întrebi ce l-ar întoarce în țară, ți-o taie scurt:

„Nici mort nu mă întorc acolo”.

Programul zilnic: „Les Halles”, internet, apoi înapoi pe trepte

Legătura lui a slăbit și mai tare cu țara de când una dintre fete i-a emigrat în Marea Britanie. Deși o călătorie cu trenul Paris – Londra e rapidă, nu vrea să își cheme fata aici. „Ea are viața ei, e măritată, eu n-am ce să-i dau”, zice Mihai și se înseninează când mai dă un bonsoir.

S-a obișnuit, de atâta vreme, să facă asta mecanic. Poate să povestească pasionat ceva din viața lui, apoi să se rupă din conversație și să mai salute câte un om, fără să își piardă atenția la tine. E ca la condus, probabil, doar că bărbatul e atent la turiști; ei sunt, pentru Mihai, țările unde a fost și emoțiile pe care nu mai are putere să le descopere.

De 11 ani, a văzut mii de fețe și unii l-au văzut și ei. Cu toate astea, nu s-a legat încă nimic care să-l ridice de pe trepte.

„Fiecare zi e la fel. Mă trezesc aici – dacă reușesc să dorm, că de obicei nu dorm mai mult de două, trei ore – și apoi merg prin Les Halles, au băncuțe și internet. Mai stau pe net, de obicei unde nu sunt oameni, unde trage curentul. Max stă cuminte, îi place și lui la căldură. Și la 16.00 venim aici”, își istorisește Mihai rutina.

E ca un job prost plătit, în condiții de te apucă plânsul, în care un om găsește un sens: să dea bună ziua, bună seara, să întrebe oamenii ce mai fac, să le zică tuturor copiilor că sunt „mignon”, să aibă grijă de Max.

De 11 luni, viața ultimilor 11 ani s-a schimbat, în sfârșit, spre mai bine. Doarme tot pe stradă, pe aceleași trepte reci de la St. Eustache, iar durerile par să se intensifice. Însă, de când cu ciobănescul ăsta german, are mai multă motivație să se trezească.

Soldatul cu efectele și ranița curate

Dacă ar fi să facă ceva și pentru el, Mihai s-ar duce la o sală de fitness. Crede că asta-i lipsește, ca să își revină în forma de altădată.

Ca soldatul din 95 n-o să mai fie, însă pare să mai aibă multe din cel de-atunci – îi place să fie curat pe treptele pe care doarme, își aruncă chiștoacele de țigări într-un pahar sau le adună până când se duce la coșul de gunoi; pe Max îl spală cât de des poate, la fel cum face și cu hainele.

Are lentilele ochelarilor mereu curate, adidașii întregi și dezlegați la șireturi cât să-i respire gleznele, ghiozdanul curat, sacul de dormit la fel. Îl costă opt euro să îl spele și să-l usuce – „La Bruno nu pot să spăl sacii de dormit, are o mașină de spălat prea mică”, zice Mihai.

De când îl are pe Max, are nevoie de doi saci de dormit pe care-i leagă într-unul, cu fermoare încrucișate.

Max știe când se apropie ora de culcare, așa că se agită în timpul rămas până la somn: îi dă târcoale lui Mihai, adulmecă tot ce-i nou – om sau frunză, își face nevoile. Când termină de udat dalele din fața bisericii, Mihai îl felicită. E una din marile lui bucurii – să vadă că-i funcționează bine câinele.

 „Domnul care-am fost” – cum ajungi pe stradă

 Craiova, 1995. Mihai decide să plece din armată.

Nu-i place cum funcționează sistemul  militar, nu îi place politica lui Iliescu, nu îi plac oamenii din jur, nu și-a revenit după ce i-au fost omorâți mai mulți colegi și prieteni în revoluția pe care el o numește doar “puci”. După ce iese din armată, pleacă la familia lui din Germania, adică la bunicii și celelalte rude din partea tatălui. Stă cu ei câteva luni, până când se ivește o șansă mai interesantă.

Încă are timp.

Un tip Mike îl invită în Marea Britanie. Muncește ca instalator, face bani mulți, “foarte mulți pentru România de atunci”. Pleacă de acolo în Spania, apoi în Portugalia și iar în Marea Britanie.

Muncește doar fără contracte de angajare.

Încă e bine.

Când află că soția îl înșală, încă locuiește în Londra. “M-am întors în Anglia și am început să beau câte o sticlă jumate de whiskey pe zi, câteva săptămâni. Mâncam la câte trei, patru zile.” Mihai povestește că ultima jumătate de sticlă de whiskey a spart-o, iar apoi a sărbătorit cu un prânz triplu la un hotel.

Încă are cu ce să plătească.

Prima noapte afară: „Stăteam pe stradă și plângeam, așa. Nu mă puteam opri”

Pe ce se duc banii? Banii se duc pe viață.

Pentru că a fost dat afară dintr-un apartament închiriat fără contract în sudul Parisului, se trezește prin hoteluri și apoi pe străzi – n-a fost job în afara României pe care să-l fi semnat conform legii, așa că nu poate dovedi vreunui proprietar de apartament din Paris că are cu ce plăti. Durează și trei luni de căutări zilnice găsirea unei case sau cămăruțe aici.

Mihai a căutat fără succes o casă, iar economiile i s-au tot dus. Cu familia nu mai voia să vorbească; avea doar varianta rudelor din Germania, însă acolo nu i s-au deschis brațele.

N-a așteptat să i se termine banii de hoteluri până să doarmă, prima oară, pe stradă. Își amintește că prima noapte a fost un coșmar, la fel și următoarea săptămână. “Stăteam pe stradă și plângeam, așa. Nu mă puteam opri”, povestește omul.

După ce s-a mai obișnuit cu ideea că doarme pe stradă, Mihai s-a angajat om de curte într-o biserică.

Mătura, spăla, făcea orice era nevoie pentru întreținere. Problema, zice el, a fost plata. „Îmi dădeau 250 de euro pe lună pentru o muncă de 1.000 și ceva de euro”, povestește el, în timp ce-și aprinde a treia țigară în mai puțin de o oră.

Cam de atunci, lui Mihai nu-i place să îi zici domn. „Sunt doar o umbră a domnului care-am fost”, zice.

În timp ce vorbește, Max urcă și coboară treptele bisericii, prins de Mihai printr-o lesă de vreo trei metri. Capătul ei e încolăcit în diagonală pe spatele și pieptul lui mari. Are o geacă de camuflaj, pantaloni tot așa, o șapcă neagră și ochelari de vedere. Ultima lentilă a schimbat-o din cauza unei drăgălășenii cu Max, care i-a trântit o gheară pe ochelari și a spart-o.

Să îmbătrânești alături de cățelul tău

Max a fost alesul pe care Mihai spune că a plătit 450 de euro; l-a vrut pe el doar pentru că îi aduce aminte de Craiova, unde are – sau avea, de unde să știe? – alt Max, tot ciobănesc german, tot necastrat.

Odată, când Max din prezent avea trei luni, un biciclist a dat peste el. Mihai spune că l-a bătut pe om și că nu regretă.

Lângă cățelul ăsta vrea să îmbătrânească și asta e una din puținele lui certitudini. Despre cum îi va fi viața, dacă va mai găsi vreodată o casă, nu pare să fie atât de îngrijorat. Se învelește în recunoștința pentru micile lucruri, cum ar fi iarna asta care a fost mai blândă ca altele sau prietenia cu Bruno.

L-am rugat, în ultima discuție purtată aproape de ora apusului, să-mi povestească o amintire frumoasă, din toți anii ăștia de hoinărit prin Paris.

„Când am fost cu Bruno și cu niște prieteni de-ai lui, toți oameni bogați, adică… bogați, da! Am fost în nordul Franței, aproape de Ocean, la o casă pe care o are el acolo. Toată ziua mâncam și ne plimbam. A fost tare frumos”.

• Reportaje