Colonia Bosnia, Petroșani. În cea mai săracă zonă din Valea Jiului, oamenii cer un singur lucru de la conducători: „Să ne dea și nouă pubele!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Localnicii din fosta colonie muncitorească Bosnia, din Valea Jiului, speră ca măcar gunoaiele lor să capete atenție.
Cuprins:
“O gură de iad... Cum să vă descriu? Poate mai rău de-atât... N-aș fi suportat să lucrez în mină. M-a luat cu el cel bătrân o dată. Nu se lucra, coborâse să verifice scurgerile de metan. Nu se lucra, dar se auzea tot timpul cum pârâie... Vă dați seama... Atunci, în anii ăia, 1960, la Petrila se ajunsese la 150 de metri sub nivelul mării. Două ore cât am stat acolo mi s-au părut două zile”.
Nicu Mihăilă a locuit în colonia Bosnia de mic copil. Socotește și, din cei 65 spre 66 de ani ai săi, 50 de ani i-a petrecut aici. Dar n-a vrut să calce pe urmele tatălui și să coboare în subteran. A lucrat tot la mine, dar ca sudor și lăcătuș. A fost și în Germania la muncă, dar s-a întors. Cu banii strânși, și-a cumpărat ghereta părintească, “cotețe, că astea nu-s case, cotețe le zicem”.
„Plătim taxe, dar nu știm de ce”
În jur de 80 de familii locuiesc în fosta colonie muncitorească. Sunt oameni de toate vârstele, foști mineri sau tineri care au venit pe lume în colonie și au apucat să-și întemeieze familii aici. Casele sunt înghesuite unele în altele, pe un versant, la poalele căruia se văd calea ferată și ce-a mai rămas din exploatarea minieră.
“Da, am fost să votăm, poate se gândește cineva și la noi”, ne spune o femeie între două vârste, care urcă panta spre căsuța ei. A plouat și drumul e doar o dungă de noroi negru, pentru că e amestecat cu praf de cărbune, ca orice de pe-aici.
Virginia ne arată mica ei gospodărie, pitită printre altele. Stă cu chirie aici și crește doi copii, silitori la școală, ne spune mama. Soțul a părăsit-o demult, iar femeia trăiește din ajutor social. “E foarte greu, dacă nu mai muncești pe la oameni. Nu ne ajută nimeni, dar de plătit, plătim de toate, când e să ne ia banii, pe impozite, pe facturi, ni-i ia”.
Oamenii din Bosnia plătesc taxa de gunoi la o firmă cu care are contract Primăria Petroșani. Dar firma nu vine să le ridice gunoiul, nu le-a pus la dispoziție nici măcar pubele. De fapt, cu excepția unui taxi, nici o mașină nu urcă mai departe de uzina electrică, aflată ceva mai jos de colonie. Nu urcă pentru că se termină asfaltul. Oamenii își cară pe brațe bolnavii până la ambulanță și înapoi, își fac drum singuri cu lopețile prin zăpadă și își sting singuri incendiile. Există microbuz școlar pentru copii, dar nici acesta nu se aventurează pe ulițele alunecoase din Bosnia.
Sfânta supă la plic și o inimă frântă
Asfaltul și gunoiul, astea sunt durerile oamenilor de aici. Pe post de tomberon e folosit un fost bazin de decantare a minereului, un fel de crater de beton, năpădit de vegetatie. În colonie există canalizare și apă curentă, dar și cu ele a fost o poveste.
“Turnaseră asfaltul aici, din margine, apoi și-au adus aminte că nu au pus țevile și au spart asfaltul”, râde amar Nicu. El a votat, dar nu crede că poate șeful statului să schimbe ceva din viața oamenilor de aici. De la primarul din Petroșani avea așteptări, a fost la el cu cererile oamenilor din Bosnia, dar și-a dat seama că “vorbeam, dar nu prea ne auzeam unul pe altul”.
Prietenul lui Nicu, Titus, un bărbat de vreo 30 de ani, nici nu vrea să audă de politicieni. Aș vrea să avem unde munci aici. Să nu mai plecăm afară. Cinci luni am fost plecat și, când m-am întors, am aflat că soția m-a părăsit. Ea și cei patru copii ai noștri au plecat la un centru social, în Hunedoara. Se strânseseră datorii, nu mi-a spus. Trimiteam bani acasă, dar nu au ajuns. Iar ea s-a dus acolo, până ne punem pe picioare”. Titus tocmai făcuse piața. Strânge în pumn un plic cu tăieței și o pâine alba, feliată.
În marginea coloniei, sunt câteva case, locuite în majoritate de romi. „Fero” i se spune acestei părți, de la ocupațiile legate de colectarea fierului vechi, de prin ruinele minerești. Mariana, 33 de ani, și Loredana, 35 de ani, sunt surori și stau aici de-o viață. S-au hotărât să își croiască drum într-o lume mai bună învățând. Merg la cursuri la asociația A Doua Șansă, în Petroșani, să-și obțină diploma de opt clase. Au fost 11 copii, orfani de tată, “am muncit de mici și n-am putut avea copilărie sau termina școala”. Mariana, sora mai mică, mai visătoare, își dorește să găsească de lucru afară, dar “undeva să fie sigur, nu să-și bată joc alții de mine, să pot să îmi iau și copiii”. Până acum, Mariana n-a călătorit mai departe de Reșița, unde stă mama ei.
Ce au chinezii și nemții și n-avem noi?
Loredana are o fetiță cu lupus și primește indemnizație de îngrijitor. Ea nu vrea să audă de politică, “nu merită nici unul să conducă țara asta, nici unul nu e destul de bun”. Mariana a fost la vot și așteaptă de la președinte “să ne asfalteze șl nouă și să ne dea containere. Nu vorbe, fapte!“. Vecinul lor, Mihai, e sceptic. N-a votat și nici nu va vota. El lucrează periodic în Germania și manifestă admirație pentru disciplina nemțească: “N-or să facă ai noștri nici în alți 30 de ani… Păi, nemții erau mai praf ca noi după război. Și cum s-au ridicat! Așa ar trebui și la noi, să vină armata, să mâncăm la cazan câțiva ani și să muncim pe rupte, să facem țara la loc. Sau să vină chinezii, să ne ocupe. Nu cu arme. Bucătarii chinezi dacă vin, ăia ne bat cu polonicele”.
Mihai se întristează doar când povestește de spitalul din Petroșani, “unde intri cu o boală și ieși cu zece”. Are o problemă la un picior și a fost acolo des. Acum umblă să-și intabuleze “cotețul”. L-a cumpărat cu 10.000 de lei. După ce face actele, se întoarce în străinătate, să mai strângă niște bani, “cât mai pot să muncesc, că la pensie nu mă aștept”.
Pe râpele aurite de toamnă, de lângă “Fero”, umblă cai ai nimănui, sălbăticiți. La ușa WC-ului din curte flutură un cearșaf care a avut cândva imprimeu roz.
Clădirile cu ochii scoși ai minei capătă un mister de poveste neterminată, când te gândești că acolo ar putea trebălui, într-un univers paralel, chinezii, scoțând cărbuni, “ca termitele” sau nemții, bătând tactul productivității în gamele. Oamenii din Bosnia văd uneori spectacole pe care noi nu le vedem, nici cu ochii închiși.
