Copiii români ai burselor Erasmus: povestea Almei, unul dintre cei un milion de copii născuți din cuplurile formate în timpul studiilor în străinătate

Așa arată istoria unei fetițe de doi ani și jumătate, născută dintr-o mamă româncă și un tată neamț, care au studiat în Portugalia, cu programul Erasmus, pe banii cetățenilor europeni.

• Erasmus nu este însă doar un program de mobilitate pentru studenți, ci și un punct de cotitură care unora le-a schimbat întreaga viață.
• 27% dintre studenții Erasmus și-au întâlnit partenerul de viață în cursul acestei experiențe, potrivit Comisiei Europene.
• Un milion de copii s-au născut din cupluri Erasmus de la înființarea programului (1987), potrivit aceleiași instituții.
• Libertatea relatează azi povestea Almei, “baby Erasmus” al Marcelei și al lui Stephan, ea româncă, el german, care s-au cunoscut când erau amândoi studenți Erasmus.

Alma, o fetiță de doi ani și jumătate, amestecă în două limbi cuvinte, în timp ce se joacă într-un apartament din Berlin. Întâi spune ”ball”, care înseamnă minge în limba germană, apoi ”gata”, în română. Mai târziu, ea răspunde afirmativ în limba mamei și neagă în cea a tatălui. ”Da” și ”Nein”, rostește natural fetița.

Recomandări

Românul care trăiește la cea mai înaltă altitudine din Bucegi. Ce sfaturi le dă turiștilor surprinși de furtună pe creastă: „Sunt două lucruri banale care le pot salva viața”

Alma este un “baby Erasmus”. Alma înseamnă suflet în limba țării în care părinții ei s-au cunoscut când erau studenți – Portugalia. Alma o chema și pe o străbunica din partea tatălui, așa că părinții copilei, Stephan și Marcela, cred că este un nume predestinat. La fel ca întreaga lor poveste.

”Fata de piper” și băiatul în șlapi

Marcela Man și Stephan Dietrich s-au cunoscut în 2012, în Aveiro, un oraș mic de pe coasta de vest a Portugaliei.

Ea venea din Cluj-Napoca, iar el, din Ilmenau, Germania. Ea studia electronică și telecomunicații, el, management în domeniul ingineriei. Ea avea 25 de ani, el, cu trei ani mai mult.

Ea pusese ochii pe el, pentru că era printre cei mai populari studenți.

“Toată lumea îl știa. Era tipul pus mereu pe distracții, amuzant și povestea despre călătoriile pe care le-a făcut în toată lumea”, își amintește Marcela.

Recomandări

Voi ce viitor doriți pentru Uniunea Europeană?

În plus, Stephan ieșea din tipare. “La chefuri umbla în șlapi și trening, în timp ce restul băieților erau la cămașă. Când a venit iarna în Portugalia, el s-a dus în Asia trei luni numai ca să scape de frig. Mi s-a părut ceva wow”, povestește tânăra.

Prima dată au interacționat la un grătar făcut acasă la niște prieteni, unde erau studenți din mai multe țări, din Polonia până în Brazilia.

“Am piperat carnea tuturor foarte tare și el râdea încontinuu de mine. A început să-mi zică pepper girl (n.r. – fata de piper)”, își amintește tânăra primul alint.

Un telefon ”uitat”

Câteva zile mai târziu, cei doi s-au întâlnit la o cină internațională, unde fiecare student Erasmus trebuia să gătească un preparat tradițional. Mămăligă, chiftele de porc și țuică au pus pe masă Marcela și prietenii ei români. Un ștrudel cu mere au pregătit Stephan și colegii lui germani.

Recomandări

Klaus Iohannis și-a depus cererea de pensionare din postul de profesor de la Colegiul „Brukenthal”, pe care l-a ţinut blocat 27 de ani

După petrecere, Marcela l-a dus pe Stephan acasă cu mașina. După ce băiatul a coborât din mașină, ea a văzut în compartimentul portierei, telefonul lui. “Nu știu dacă și l-a lăsat intenționat sau nu”, zâmbește Marcela, ca și cum ar fi văzut multe la viața ei.

I-a scris că și-a uitat telefonul, iar Stephan i-a răspuns că i-ar plăcea să i-l aducă a doua zi, la el acasă, la micul dejun. A așteptat-o cu “o omletă cu de toate”, de la cașcaval, la castraveți și fructe de mare.

Următoarele întâlniri au fost “mai ca lumea” pentru niște studenți care trăiau dintr-o bursă de 500 de euro pe lună. Norocul lor au fost niște vouchere pentru restaurante și expoziții la muzee de artă pe care Marcela le-a primit de la o prietenă.

“N-am mai putut sta departe unul de altul. În următoarele săptămâni ne-am văzut zilnic”, își amintește ea.

S-au schimbat în bine unul pe altul

Marcela crede că s-au potrivit din prima, pentru că amândoi au caractere puternice. Cât despre diferențe, acestea nu fac decât compenseze ce nu are celălalt.

“Cumva, ne împingem unul pe altul spre lucruri mai bune”, spune tânăra.

Stephan a învățat-o să fie mai ordonată, să se trezească mai devreme, să-și valorifice timpul mai mult și să nu-și mai facă griji când nu-i stă părul perfect.

La rândul ei, Marcela i-a arătat că e în regulă să nu fie mereu totul ca la carte.

„Stephan a fost crescut să facă totul corect și la timp, să mănânce frumos, să stea drept la masă. Cred că de la mine a învățat că nu e nevoie să fie tot timpul așa, că e în regulă să mănânci și cu mâna pe covor, explică Marcela.

Provocările unei relații la distanță

În iunie, lui Stephan i s-a terminat programul și a trebuit să plece, iar ea a mai rămas un an, ca să-și termine masteratul. În relația lor a intervenit distanța.

Se vedeau o dată la câteva săptămâni sau chiar luni, când el venea în Portugalia sau când ea se ducea în Germania.

“Eram studenți amândoi și toți banii se duceau pe avioane și trenuri, dar nici nu puteam sta departe unul de celălalt. Ne era dor”, își amintește Marcela.

La un moment dat, au mers împreună la Cluj-Napoca, la familia Marcelei. Pierce-ul pe care el îl avea în nas n-a fost o problemă pentru părinții ei. Erau obișnuiți cu oameni diferiți, pentru că găzduiseră de multe ori la ei acasă studenți străini care învățau în Cluj.

Chiar în acea perioadă se căsătorea un verișor de-al Marcelei, așa că au mers împreună la nuntă. Deși Stephan nu vorbea română, s-a împrietenit cu toată lumea și le-a câștigat încrederea părinților când a gustat din toate băuturile și mâncărurile de pe masă.

Apoi au vorbit despre ce vor face “data viitoare”. Pentru că la fiecare întâlnire exista “o data viitoare”, cu un loc și o durată clar stabilite. Fie că era vorba de o vacanță de o săptămână în Franța, un weekend în Spania sau o lună în India.

Cererea în căsătorie din India, cu un inel de plastic

Călătoriile au fost puntea prin care s-au cunoscut mai bine și-au realizat că pot avea o relație stabilă. De pildă, în India au fost nopți în care n-aveau cazare și umblau haihui pe străzi. Din când în când, el o trăgea de mână ca să nu o calce mașina. Astfel de gesturi o făceau să capete încredere în el.

Tot în India, pe plaja din Kerala, Stephan a luat de la o sticlă aruncată o bucată de plastic în formă de inel. S-a așezat în genunchi, i-a pus-o pe degetul inelar și a întrebat-o dacă vrea să fie soția lui. Ea a zis “da”, dar mai mult în glumă, pentru că nu știa când și unde se vor muta împreună.

Într-o relație la distanță, fiecare partener trebuie să-și dea interesul în mod egal. Altfel nu are cum să meargă, crede tânăra. La ei, efortul a fost de ambele părți.

Întoarcerea în România și drumul spre Germania

După ce și-a terminat masteratul în Aveiro în 2013, Stephan a venit și a dus-o acasă, în România, cu mașina ei. Tot el a ajutat-o să-și găsească un apartament de închiriat în Cluj-Napoca, pentru că nu voia să mai stea cu părinții.

Marcela a lucrat doi ani la o firmă de IT din Cluj, care avea filială și în Germania. Își dorea să ajungă prin intermediul companiei în Germania, ca să fie mai aproape de Stephan.

Însă trebuia mai întâi să învețe germana. S-a înscris la niște cursuri organizate de angajator, iar acasă se uita la filme și citea cărți pentru copii, în germană.

Deși ajunsese la un nivel intermediar, cei de la firmă n-au vrut să o transfere, așa că a început să aplice pentru locuri de muncă la alte companii.

În 2015, a fost acceptată pentru un post în Frankfurt. Nu cunoștea pe nimeni în oraș, iar Stephan era la master în Weimar, la 300 de kilometri distanță, dar ei nu i-a fost teamă.

După ce a terminat masteratul, Stephan s-a mutat și el în Frankfurt.

De la un inel de plastic, la inelul prețios al bunicii

Aici, la un asfințit de septembrie, în timp ce se plimbau pe lângă o pădurice după ce luaseră cina la un restaurant elegant, Stephan a cerut-o în căsătorie “pe bune”.

Nu i-a mai dat un rest de plastic de la un bidon, ci inelul care a aparținut bunicii sale.

“A ținut neapărat să-l sune și pe tata. Să-l întrebe dacă are voie să mă ia. Eu cu tata avem o relație specială, iar Stephan înțelege asta”, își amintește Marcela.

După două luni s-au căsătorit la starea civilă din Frankfurt. Au mers singuri, într-o luni dimineață, îmbrăcați ca pentru o zi obișnuită. Ea purta o rochie neagră până deasupra genunchilor, cu cizme. El avea o pereche de pantaloni și un pulover gri. Luna de miere și-au petrecut-o în Brazilia. S-au gândit că acolo se vorbește tot portugheză, ca în țara unde s-au cunoscut.

Mica șefă

Pe 3 aprilie 2017 a apărut pe lume Alma, fetița lor.

“Alma este independentă și veselă. Știe să mănânce singură de la opt luni. Când mergem la creșă, o ia înainte ca să-mi arate că știe pe unde să mergem. E ca o șefă”, spune mândră Marcela.

Cea mică a fost botezată în satul Sâncraiu, la 50 km de Cluj, unde unul dintre bunicii Marcelei a fost preot.

Cei doi n-au văzut botezul ca pe un ritual strict ortodox, ci mai degrabă o comuniune a Almei cu un Dumnezeu care există deasupra oricărei religii. Mai ales că nașa este de religie ortodoxă, iar nașul este musulman.

“Îmi doresc ca Alma să crească cu ideea că oamenii pot fi la fel de buni indiferent de religie, rasă sau de țara în care s-au născut. Îmi doresc să fie deschisă către lumea largă și frumusețile pe care le are de oferit”, spune tânăra mamă.

E recunoscătoare pentru faptul că la creșă Alma are colegi și educatoare din peste zece naționalități.

Nunta au făcut-o la Cluj, după ce s-a născut fetița. A fost “o nuntă mare”, la un restaurant de pe malul unui lac. Au avut 180 de invitați, dintre care 60 nemți și 20 de prieteni Erasmus din alte țări.

“A fost ca un chef internațional unde s-a simțit toată lumea bine. Am avut bufet suedez, falafel, narghilea, țuică și melodii în toate limbile”, își amintește Marcela.

Cei trei locuiesc acum în Berlin. Se simt bine aici, pentru că e un oraș mare, un mix de culturi și oameni cu povești diverse, unde toată lumea își găsește locul. Pe de altă parte, nu se știe dacă se vor stabili aici definitiv.

“Lumea e prea mare ca să stai mereu în același loc”, cred amândoi.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro