CORESPONDENȚĂ DIN TURCIA. Salvatorii români fac eforturi supraomeneşti pentru a scoate ce mai e viu din ruinele Antakyei. La 80 de ore de la cutremurul devastator, s-a strigat din nou: „It’s alive!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Șansele de a descoperi supraviețuitori în ruinele orașului Antakya scad cu fiecare minut. „Dar nu sunt zero. Tot mai puţine, dar nu zero”, se motivează salvatorii români, marcați de ceea ce văd în jurul lor. Eforturile nu sunt în van. În noaptea de joi s-a auzit din nou: „It’s alive!”. Cel puțin doi oameni sunt încă în viață sub muntele de dărâmături.
Cuprins:
Maria Andrieș și Laurențiu Ungureanu, jurnaliști Libertatea, se află în Turcia și transmit reportaje exclusive în urma cutremurului devastator soldat cu zeci de mii de morți.
Pe străzile întunecate din Antakya, unde nu e curent electric, becul uriaş instalat de salvatorii români luminează, joi noaptea, ca un soare. Mulţi localnici vin aici să-şi încarce telefoanele şi să se încălzească, sfioşi, la focul din resturi de lemn. Ascultă ce discută oamenii cu veste pe care scrie România. Sunt cuvinte magice, pe care le înţeleg „ioc”, dar care le dau o brumă de linişte după zile şi nopţi de zbucium.
Şi-au împărţit proviziile cu localnicii
Generatoarele, tărgile, scările şi alte unelte de căutare şi salvare ale echipajelor IGSU sunt rânduite sub becul cel mare, pe trotuar, la distanţă prudentă de zidurile unei clădiri cu un etaj. N-a rămas piatră pe piatră care să fie sigură în Antakya.
„Ne-am adus cu noi şi apa, şi mâncarea. Dar am dat din ele şi celor de aici. Nu poţi să nu le dai. Am împărţit, ce era să facem”, spune unul dintre salvatori.
La rândul lor, românii primesc ceai cald, cafea şi biscuiţi turceşti de la voluntari locali. Dar proviziile de acasă sunt de bază: „Ia scoate, mă, o conservă de carne. Să vezi ce bună e, dacă o ţii la focul ăsta!”.
Chinurile comunicării
Cu căştile de protecţie pe cap, cu lanterne, bărbaţii strânşi pe lângă tomberonul de metal, transformat în sobă, trec de pe un picior pe altul. „Azi e mai bine, dar ieri noapte a fost frig serios. Şi faptul că stăm pe loc... Dacă am munci, ne-am mai încălzi şi noi”, explică un membru al echipajului românesc. Focul e aici prietenul pompierilor. Până la urmă, focul înseamnă viaţă.
Puţinii localnici care n-au putut sau n-au vrut să părăsească oraşul devenit de nelocuit şi-au improvizat mici vetre pâlpâitoare şi adăposturi din pături şi prelate.
Salvatorii români îşi aşteaptă schimbul. Nu vin veşti de la colegii care sunt în misiune într-unul din cartierele din Antakya. Internetul funcţionează intermitent sau deloc. Ioc. Nu vin nici noi ordine de intervenţie. Comunicarea e un chin. Coordonatorii turci sunt greu de prins la telefon, fie şi prin sistemul de telecomunicaţii speciale. „Asta e cel mai rău, să stăm pe loc, când am putea ajuta”, oftează un salvator. „Să ne cheme! Vreau să mor obosit”.
Tura de 16 ore
Pentru mutarea echipamentelor IGSU dintr-un loc de intervenţie în altul, au fost trimise de urgenţă două Dustere din ţară.
Se lucrează în ture. O tură a durat, în primele zile 10-12 ore, apoi a crescut la 15-16 ore. „Acum încercăm să avem ture de 8 ore. Dar dacă autocarul care îţi aduce colegii să te schimbe stă blocat în trafic, cum e cazul destul de des, tot la 15-16 ore te întorci”. Cozile de peste o sută de kilometri, pe drumurile de acces către Antakya, au ajuns rutină, la câteva zile după cutremur. Unii vin să ajute, alţii pleacă unde văd cu ochii.
Nu există în zonă corturi pentru sinistraţi, nu sunt distribuite apă, pături, alimente pentru populaţie. Toată energia salvatorilor se îndreaptă, deocamdată, spre cei captivi în clădirile surpate de seism.
Pentru a scoate de sub dărâmături un băiat de 16 ani, echipele de români au muncit peste 30 de ore. „L-am găsit pe el viu şi, lângă el, pe cei 7 membri ai familiei lui morţi. A avut noroc, dar a rămas singur pe lume. Ne-a povestit că e fotbalist. Cu o mână şi un picior rupte, va trebui să uite de fotbal”. Dar e viu.
Locuinţa din care a fost extras tânărul se află la câteva zeci de metri de tabăra românilor. Pe clădire scrie, cu spray de graffiti: L=1. Şi apoi o săgeată în jos. „L” înseamă „viu”. Săgeata este locul în care supravieţuitorul a fost găsit. Cu o culoare distinctă, totuşi, mai scrie: „D=9”. „D” înseamnă decedat. 7 dintre ei, familia tânărului, au fost extraşi din clădire. Doi au rămas acolo. Regula e aceasta: pe fiecare dintre clădirile verificate de salvatori sunt însemnate, cu vopsea, numărul celor găsiţi în viaţă şi numărul celor găsiţi decedaţi.
Cronometrul pentru viaţă
În total, patru supravieţuitori au fost extraşi până joi noapte de echipajele IGSU din munţii de balast. „30 de ore de muncă, două aeronave militare, peste 50 de oameni, toate resursele astea... Nimic nu-i prea mult pentru a salva o viaţă”.
După 72 de ore de la cutremur, şansele să descoperi supravieţuitori scad considerabil. „Dar nu sunt zero. Tot mai puţine, dar nu zero”, precizează un pompier, frecându-şi mâinile pe lângă foc. La vârsta şi la experienţa lui, omul mai crede în miracole.
Morţii sunt contabilizaţi de brigăzi turceşti antitero (TEM), care patrulează printre oraş cu cagule şi pistoale la brâu. După numărătoare, corpurile victimelor sunt învelite în pături şi depozitate lângă ziduri, în aria de unde au fost recuperate.
La câţiva metri de tabăra IGSU, a fost lăsat cadavrul unui copil, împachetat ca o bocceluţă. „Noi l-am scos”, şopteşte un salvator român. O vreme, oamenii din jurul focului au vorbit încet, privind din când în când către micul bagaj.
„Veniţi, se aude ceva!”
Când va fi reparată reţeaua de electricitate din Antakya nu se ştie, dar cablurile dintre stâlpi au deja o nouă utilitate. Servesc acum la detectat replici. Când intră în măruntaiele distruse ale clădirilor, salvatorii lasă afară un coleg de pază. Când firele tremură, paznicul fluieră, iar salvatorii ies în stradă. „Disciplinat, repejor, ies pe geam, pe unde putem, apoi, dacă nu cade nimic, ne întoarcem înăuntru”, povesteşte unul dintre ei.
Când replicile îi prind pe salvatori sub cerul liber, şi nu în misiunile de salvare, nimeni nu mai fluieră, nu mai avertizează la câte-o replică. Nu mai au niciun spasm. Doar anunţă aşa, detaşat: „Replică!”. Iar ceilaţi privesc cablurile pentru confirmare.
Peste 60 de ţări au trimis salvatori în zonele afectate de cutremur din Turcia. Dintre aceste naţiuni solidare, românii au devenit rapid foarte populari în Antakya. Spui „România” şi ţi se răspunde cu „Mulţumesc!”. Şi fac gestul mâinii duse în dreptul inimii.
Localnicii care au rude sau prieteni sub dărâmături ard etapele birocratice şi scurtcircuitează ierarhiile militare, mergând direct la tabăra IGSU, să-i roage pe salvatori să caute într-o clădire sau alta.
„Sunt copii prinşi acolo, veniţi, se aud plângând”, „Veniţi, vă rog, e aproape, se aude ceva. Pentru voi e uşor, puteţi să-i scoateţi, sigur sunt în viaţă. Sigur se aude!”. Salvatorii români s-au obişnuit cu astfel de cereri traduse de voluntarii turci vorbitori de engleză „Putem merge doar dacă ne trimite comandantul nostru. Iar comandantul nostru ne trimite doar dacă aprobă comandantul vostru”, vine răspunsul românilor.
Oameni reduşi la consistenţa unor umbre cerşeşc îndurare pentru cei dragi. Nu e uşor să refuzi aşa ceva. Mai ales că vociferează, gesticulează, pledează.
În primele zile, echipajele IGSU au avut de verificat nenumărate astfel de cereri. Dar cele mai multe s-au dovedit a fi doar miraje: „Ne apucam să cotrobăim prin casele arătate de ei şi la un moment dat simţeam mirosul... Nimic de salvat. O să scoatem şi cadavrele, dar să scoatem întâi ce mai e viu”.
„Bătaia de inimă sub betoane”
În noaptea de joi spre vineri, după o sesizare a unui localnic, coordonatorii turci au trimis salvatorii români să detecteze urme de viaţă într-un munte de balast. Abia întorşi de la o intervenţie, câinii de căutare Achim şi Zura au fost luaţi şi ei în noua expediţie. „Sunt varză şi câinii, săracii, cât să reziste, sunt fiinţe şi ei”, observă un pompier.
Întâi, echipa românească aduce un aparat cu senzori de sunet. „E, de fapt, un microfon foarte fin. La antrenamente, auzeai bătaia de inimă sub betoane. Aici, cu tot ce e în jur, nu ştiu...”, explică un salvator român.
„It’s alive!”
Unul dintre coordonatorii turci repetă autoritar: Linişte! Şi se aşterne liniştea dinaintea Creaţiei. Toţi cei din preajmă, pe o rază de 20 de metri, salvatori, paramedici, poliţişti, jandarmi, jurnalişti îşi ţin răsuflarea pentru ca respiraţia celor înmormântaţi de vii să se audă.
După minute lungi, din vârful muntelui distrugerii, se rostogoleşte spre mulţimea de jos strigătul: „It’s alive!” Liniştea se sparge în aplauze, apoi salvatorii revin la baza muntelui şi fac planul de bătălie. Turci şi români împreună, discutând în engleză. Trecuseră 80 de ore de la cutremurul devastator.
Până la supravieţuitori, care sunt cel puţin doi, au de trecut de un obstacol lat de doi metri şi gros de patru. Iar asta presupune chiar şi două zile de muncă, fără a pune la socoteală eventualele replici.
Mihaidarie8868 10.02.2023, 19:51
VAI DE MINE DESPRE TURCIA...NU VĂ E MILA DE SIRIA? PE AMERICANI ÎI DOARE ÎN CUR...ȘI NICI MĂCAR ACOLO...