Cu borcanul la cazanul comunal
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
In Romania exista oameni care nu-si permit sa-si cumpere mancare. Cei aproximativ 5.000 de "asistati" bucuresteni, cum li se spune in termeni oficiali, moderni, si-au invins prejudecatile, au avut curajul sa ceara ajutorul societatii, l-au primit, iar acum sunt abonati ai cantinelor sociale raspandite pe teritoriul Capitalei. Primesc mancare in valoare de 23.000 de lei/zi si traiesc cu speranta ca, mai devreme sau mai tarziu, problemele lor se vor rezolva, intr-un fel sau altul, mai ales ca, spun ei, sunt constienti de faptul ca "mai jos de atat nu se poate". Exista si o veste buna: statul mai poate suporta cheltuielile pentru inca 1.000 de sarmani.
Daca ai curajul sa o arunci o privire dincolo de aparente, un complex de imagini nu tocmai agreabile pentru unii, vei descoperi oarecum uimit o lume cuprinsa de deznadejde, alcatuita din povestiri care-ti sfasie auzul si-ti intuneca spiritul. Trebuie doar sa-ti iei inima in dinti si sa te postezi la intrarea principala a uneia din cantinele sociale bucurestene. Ii vei gasi acolo in fiecare zi de luni, miercuri sau vineri, cuminti, asteptand la rand, cu sacosele burdusite de bidoane plasticate sau cu recipiente din sticla si cu speranta ca "poate azi va fi mai multa mancare".
Nu au pretentia sa fie delicioasa, nici macar decenta, ci sa fie multa, atat cat sa le ajunga si lor, si celor care ii asteapta acasa. Nu conteaza ca este vorba despre fasole verde, mazare sau pilaf cu maruntaie de pui, ci sa fie mai multa. Cazanul comun ii condu-ce pe oameni la conditia de turma.
Aurelian este "arondat" la cantina sociala de pe strada Sfantul Constantin, un stabiliment ascuns pe o straduta din apropierea parcului Cismigiu. Are 41 de ani, iar de 8 luni se poate spune ca a scapat de grija mancarii. Suna ciudat, insa este perfect adevarat. Imediat dupa evenimentele din decembrie 1989 a avut o micuta afacere cu produse cosmetice, a strans ceva bani, s-a indragostit, ca tot omul, a iubit, a fost iubit si a facut 3 ani de puscarie. O felie de viata simpla, seaca precum un destin gaunos, ce poate fi rezumata intr-o fraza anemica, dar poate fi rasfirata in filele unui roman de dimensiuni medii.
"Am gresit, recunosc. Mi-a placut sa-mi traiesc viata, am spart milioane de lei cu curve la Busteni si la Predeal, mi-am facut de cap la mare cu prietenii, furam valuta si bijuterii din camerele hotelurilor scumpe, asa, de distractie, am fost la un pas de a fugi din tara, spre Lisabona. Am petrecut trei zile pe linia de frontiera cu granicerii pe urmele mele, cu aventuri cum poate vedeti numai in filme. Beam apa de la pompele de irigatii si furam castraveti si pepeni din gradinile oamenilor ca sa nu mor de foame. Mi-am vandut bocancii pe o pereche de cizme de cauciuc si trei pachete de tigari. Da. Numai cand m-a vizitat la puscarie si mi-a adus actele de divort am realizat ca sunt pe cale sa pierd totul. Si am pierdut. Eu inca o mai iubesc, desi in viata ei exista acum alt barbat, care o protejeaza si o iubeste asa cum eu nu am fost in stare. Asta ma doare cel mai tare, esecul asta ma roade mai mult decat faptul ca am ajuns la mila societatii. In prima zi de dupa nunta am cumparat 257 de trandafiri rosii - atatea zile trecusera de cand ne-am cunoscut - si i-am imprastiat prin toata casa. Cand s-a trezit, a inceput sa planga de bucurie, m-am asezat in genunchi langa pat si i-am jurat ca vom fi impreuna pana la moarte. Este cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o vreodata".
Au trecut de atunci 9 ani. Multi, putini, nici el nu stie cu certitudine. Cand a aflat ca se poate inscrie pe lista saracilor si ca o sa primeasca putin din mila societatii, a zambit amar. Bidoanele din plastic albinos in care isi primeste de trei ori pe saptamana portia de mancare le-a primit de la un apicultor, pe care l-a ajutat acum cativa ani sa "croiasca" 20 de stupi. Erau folosite pentru transport de miere.
Sarbatorile de iarna le-a petrecut plimbandu-se, pustiit de ganduri cenusii, pe strazile si bulevardele din centrul orasului, luminate ca in Paradis. A facut curat in micuta garsoniera, tot ce i-a mai ramas dupa divort, si-a calcat a doua camasa, o pereche de blugi si a mers si el sa petreaca. Alaturi de oameni.
"Era atat de frumos totul! Toata lumea era atat de fericita sau, ma rog, parea atat de fericita! Intotdeauna mi-a placut sa ascult muzica. De revelion am fost si eu in piata, am avut o sticla de sampanie pe care am baut-o cu un taximetrist. Amaratul, avea 4 copii acasa, iar nevasta-sa fusese concediata cu 3 zile inainte de Craciun. Asta da nenorocire!".
Privindu-l cum isi deapana cu resemnare franturi din viata sa, realizezi fara sa vrei ca atunci cand calci grabit pe asfaltul ranced si vesnic murdar al universului ce te inconjoara, incercand sa sfidezi timpul, mereu alergand dupa fantasme palpabile ce aproape ca iti iau mintile si iti paralizeaza simturile, undeva, la cativa metri de tine, se zbate intre existenta si inexistenta o fiinta care nu masoara timpul nici macar in fire de praf, o fiinta al carui spirit zace pur si simplu, rapus de atata bine si atata rau, o fiinta care nu-si vede speranta nici macar in plapanda flacara a lumanarilor din eternul cimitir al destinelor.
Inalt, tuns cu un breton ce vrea sa-l fereasca parca de privirile iscoditoare ale celor din jur, cu umeri lati si grumaz puternic, ca de taur, e o namila de om, care se ploconeste insa domol in momentul in care intinde mana spre un polonic de ciorba de fasole sau o bucata de paine.
A incercat sa se angajeze ca paznic la un bloc, insa administratorul i-a refuzat elegant serviciile in momentul in care a aflat ca urma sa colaboreze cu un fost puscarias. Nici cu Oficiul Fortelor de Munca nu a avut mai mult noroc: gasise ceva la Spatii Verzi, dar i-a luat locul o pustoaica din Baneasa, ce abia terminase liceul si careia trebuia sa i se asigure, nu-i asa?, un venit constant pentru bebelusul de 6 luni. Si s-a lasat pagubas.
Acum mai iese din casa numai pentru a cumpara tigari sau a-si umple bidoanele cu mancare. Poeziile cu care isi umple timpul ii sunt dedicate in totalitate fostei sale sotii, recunoaste ca nu sunt cine stie ce, insa le-a scris din suflet, iar pentru el asta conteaza cel mai mult. Mai spune ca e uimit de cata frumusete poate izvori din atata suferinta. "A iubi nu inseamna acum nimic, a fi iubit este ceva, insa a iubi si a fi iubit este totul".
"Am pierdut atat de mult in viata asta incat stau sa ma gandesc cateodata ca mai rau de atat nu se poate". Considera ca si-a ispasit pacatele, ca si-a platit datoriile cu varf si indesat, dar inca nu are curajul si puterea de a privi spre ziua de maine. "Va veni o vreme in care voi fi nevoit sa trag o linie, voi pune punct si o voi lua de la zero. Trebuie".
Sunt numiti in mod oficial "asistati". Ca Aurelian mai sunt, numai in Bucuresti, cateva mii. In tara, cine stie? Poate ca daca le-am da macar un gand frumos, ar mai avea puterea sa respire cinci minute la lumina soarelui si sa nu se mai agate cu picioarele de zidurile unei lumi stravezii ce pulseaza ciudat, in intuneric, miroase a pucioasa si rupe sec in bucati destine, adulmecand a suferinta. Sau poate ca acel gand i-ar ucide inainte de a reinvata sa-l pronunte, cine stie? Astfel de oameni nu se striga pe nume cand se cauta, ci doar isi numara in liniste cicatricile din inima.
Aurelian si-ar dori ca un spiridus magician sa faca o dulce vraja, sa suceasca minunat inapoi ciudata roata a destinului si sa se trezeasca, precum dintr-un negru cosmar, plangand, in bratele celei mai frumoase femei pe care a vazut-o vreodata. Ametit de parfumul a 257 de tradafiri rosii.
Statul ofera sarmanilor numai 11.500 lei pentru o singura masa.
Aproximativ 5.000 de bucuresteni beneficiaza in acest moment de ajutorul statului, intr-una din cele 5 cantine: Sfantul Constantin, Grivita, Bucur, Dacia si Ferentari. Trebuie spus de la inceput ca de acest ajutor nu beneficiaza decat cei care pot dovedi faptul ca au un venit maxim de 630.000 de lei pentru fiecare membru de familie si numai dupa o minutioasa ancheta sociala.
"Problemele sunt multe, iar cea mai importanta ar fi insuficienta fondurilor pe care le avem la dispozitie. Guvernul Romaniei a uitat faptul ca, pentru doua mese pe care noi le acordam celor care beneficiaza de un astfel de ajutor, avem la dispozitie numai 23.000 de lei. Teoretic, ar fi imposibil sa alcatuim doua mese cu acesti bani, dar se fac eforturi pentru a cumpara produsele alimentare direct de la producator, la cele mai mici preturi de pe piata. In afara de asta, se gateste in cantitati foarte mari, numai asa putem face fata. Insa trebuie sa recunoastem faptul ca mult timp nu se va mai putea asigura o masa decenta, cineva trebuie sa inteleaga lucrul acesta. Toate preturile au fost majorate, au urmat rata inflatiei, numai fondurile de care beneficiem au ramas aceleasi din anul 2000", ne-a declarat Ilie Theodor Cochinescu, directorul interimar al Cantinei Centrale (foto).
Saracii se prezinta de trei ori pe saptamana la ghiseele cantinelor: lunea, miercurea si vinerea. "Ca o noutate, trebuie spus faptul ca din ce in ce mai multe persoane relativ tinere, cu varste cuprinse intre 27 si 35 de ani, se multumesc sa devina "asistati" in loc sa isi caute un loc de munca stabil. Cred ca e mai comod pentru ei. Daca indeplinesc conditiile specificate in lege, suntem obligati sa-i primim si sa le oferim o cartela, pe baza careia se pot prezenta pentru a-si ridica portiile de mancare. Din fericire, sistemul mai poate primi inca aproximativ 1.000 de asistati".
Ce mananca saracii:
Luni - Marti (28 - 29 ianuarie 2002)
1. Ciorba de fasole 600 g
2. Pilaf cu maruntaie de pui 400 g
3. Lapte simplu 500 ml
4. Paine 2 bucati
Miercuri - Joi (30 - 31 ianuarie 2002)
1. Ciorba de legume 600 g
2. Mancare de fasole verde 450 g
4. Compot 375 ml
5. Paine 2 bucati
