David Garrett, unul dintre cei mai faimoși violoniști contemporani: „George Enescu a avut o influență uriașă asupra mea” 

Cum a intrat în Cartea Recordurilor

După ce a luat pentru prima dată vioara în mână la vârsta de 4 ani, violonistul și artistul german David Garrett (45 de ani) a studiat cu nume mari precum Zahkar Bron și Ida Haendel. Talentul său extraordinar și polivalent a fost remarcat încă de la început: ca și copil minune, David Garrett și-a făcut debutul pe scenă la vârsta de 10 ani și a devenit cel mai tânăr artist care a semnat vreodată un contract cu prestigioasa casă de discuri Deutsche Grammophon, la vârsta de 13 ani. 

David Garrett a primit prima sa vioară Stradivarius la vârsta de 11 ani, din partea președintelui german Richard von Weizsäcker, după ce a cântat pentru acesta. 

În copilărie, a colaborat cu dirijori legendari precum Zubin Mehta, Claudio Abbado și Yehudi Menuhin. La doar 15 ani, a înregistrat toate cele 24 de capricii ale lui Paganini – fără îndoială unele dintre cele mai dificile piese scrise vreodată pentru vioară. Yehudi Menuhin l-a lăudat chiar ca fiind „cel mai mare violonist al generației sale”.

În acest moment al carierei sale, a ales să-și perfecționeze și să-și extindă abilitățile, înscriindu-se la renumita Juilliard School din New York: a devenit elevul lui Itzhak Perlman. Albumul său clasic ICONIC, lansat de Deutsche Grammophon în noiembrie 2022, a ajuns pe locul 4 în topurile pop ale albumelor din Germania. Un succes extraordinar pentru un album clasic. De asemenea, a primit Discul de Aur și premiul Opus-Klassik 2023 ca „Bestsellerul anului”. 

Considerat „violinistul care a schimbat felul în care lumea percepe vioara”, David Garrett va reveni la București pe 18 septembrie 2026, la Sala Palatului, în cadrul Millennium Symphony World Tour. Puțini artiști clasici au ajuns la nivelul de influență și popularitate pe care David Garrett l-a construit de-a lungul carierei. A vândut peste 5 milioane de albume pe tot globul și a obținut discuri de aur și platină în peste 20 de țări. Turneele sale au adunat de-a lungul anilor peste 3 milioane de spectatori în concertele susținute în întreaga lume.

David Garrett a intrat în Cartea Recordurilor drept „cel mai rapid violonist din lume”, pentru interpretarea la 13 note pe secundă a piesei Flight of the Bumblebee.

Este totodată artistul care a introdus crossover-ul în mainstream, reinterpretând de la Metallica și Led Zeppelin până la Chopin și Bach, într-un mod ce a atras publicul tânăr spre muzica clasică.

Criticii au numit show-urile lui David Garrett „concert cinema”, pentru că reușesc să creeze senzația unui film în timp real. Le Figaro l-a numit „un Paganini al secolului 21”, iar Die Welt scria: „ține publicul într-o stare de hipnoză sonoră”. Cu o carieră începută la 4 ani, colaborări cu Zubin Mehta și Yehudi Menuhin și un trecut de model pentru Armani, Garrett rămâne unul dintre cei mai versatili artiști ai generației sale.

„George Enescu a îmbrățișat emoțiile”

-Libertatea: Când erai adolescent, urai disciplina și te deranja lipsa de libertate. Care este la ora actuală abordarea ta față de disciplină și libertate?
–David Garrett: Cred că există o limită a disciplinei pe care o apreciezi ca adolescent. Și asta variază de la o persoană la alta. Cred că eram foarte bun la disciplină de la o vârstă foarte fragedă, adică nu aveam nicio problemă să exersez trei-patru ore pe zi la vioară, pe lângă temele pe care le aveam de făcut pentru școală.
Dar pentru a ajunge într-o anumită ligă de violoniști, trebuia să exersez mai mult de atât. Iar atunci când ai 14-15 ani, trebuie să mergi la școală și să exersezi șapte-opt ore, asta este inuman. Așadar, nu cred că problema este că nu aș fi avut disciplina necesară pentru asta. Cred că problema este nivelul la care trebuie să cânți la o vârstă atât de fragedă. Este aproape imposibil fără a depune un efort inuman.

–Ai studiat cu Ida Haendel, o fostă studentă eminentă a lui George Enescu. Cum ți-a cultivat ea pasiunea pentru vioară și pentru Enescu și ce ți-a spus despre Enescu? 
-Ea a cultivat totul cu dragoste, cu dragoste pentru muzică, cu dragoste pentru viață, cu pasiune pentru cântatul la vioară. Și pentru mine a fost ceva atât de plin de inspirație să văd pe cineva care era deja atât de realizat și renumit în lume și care îmi acorda atât de mult timp mie, unei persoane foarte tinere. Aveam vreo 12 ani, iar Ida Haendel mi-a acordat foarte mult timp și energie pentru a-mi explica de ce face așa ceva. Așa că a fost ceva cu adevărat excepțional. Și, până în ziua de azi, îmi sunt foarte dragi toate acele amintiri.

Și, desigur, mi-a vorbit foarte mult despre George Enescu. A vorbit despre marii artiști pe care i-a întâlnit, despre Carl Flesch, Jeanette Neveu, Josef Hassid. Erau atât de multe povești frumoase, eu doar ascultam fiecare cuvânt pe care îl spunea, pentru că erau personaje istorice, legendare, pe care ea le cunoștea, cu care lucrase, și unul dintre ei, desigur, era George Enescu, pe care îl aprecia foarte mult. Ida Haendel iubea modul în care George Enescu aborda muzica. Spunea mereu că Enescu era un geniu absolut la vioară, dar și în calitate de compozitor. 

-De este George Enescu unul dintre puținii artiști care ți-au atins inima? 
-Pentru mine, George Enescu a avut o influență enormă asupra tradiției interpretării la vioară și, în acest sens, el nu numai că a lucrat cu Ida Händel, dar a fost și profesorul lui Yehudi Menuhin. În timp ce alți profesori erau puțin mai conservatori în ceea ce privește abordarea muzicii clasice tradiționale. George Enescu era încă foarte implicat în libertatea stilurilor și, de asemenea, în libertatea de a exprima, poate, o piesă de Johann Sebastian Bach. Fără Enescu, nu ar fi existat marele Yehudi Menuhin, nu ar fi existat nici Ida Händel, în sensul stilului de interpretare.
George Enescu a îmbrățișat emoțiile și le-a transmit lui Yehudi Menuhin, Idei. Fără această viziune a lui Enescu ne-ar fi lipsit un anumit stil de interpretare. Enescu a fost fără îndoială o mare personalitate a muzicii mondiale.

–Yehudi Menuhin te-a numit la un moment dat „cel mai mare violonist al generației tale”. Cum te-ai autodescrie? 
-Cu siguranță nu m-aș autodescrie așa, ar fi foarte ciudat și puțin arogant. Dar, desigur, apreciez foarte mult că Yehudi Menuhin a spus asta. Mi-a spus asta într-un fax acum mai mulți ani. Pentru mine este mai puțin un compliment și mai mult o responsabilitate, pentru că a spus asta când aveam 14-15 ani. Așa că, pentru mine, a fost mai degrabă un sentiment că trebuie să exersez mai mult și să mă ridic la înălțimea acelui comentariu, decât să mă relaxez ori să mă mulțumesc cu ce am realizat deja. Dimpotrivă, am simțit întotdeauna că, cu cât complimentul era mai mare, cu atât era mai mare și responsabilitatea de a mă ridica la înălțimea acestor cuvinte.

„Vioara este vocea mea”

–Care pas din călătoria ta dificilă către excelență a fost cel mai greu? 
-Primul pas, întotdeauna e cel mai greu. Apoi vine al doilea pas, care este aproape la fel de greu ca primul, și al treilea, care este, de asemenea, extrem de greu. Apoi al patrulea, al cincilea și așa mai departe, nu știu, până la milioane, dar fiecare pas este ca și cum te-ai trezi dimineața și ți-ai pune pantofii de sport. Nimănui nu-i place să facă asta. Este o rutină. Este ceva ce faci atât de des încât pare natural, deși uneori nu este. Pentru mine, este primul pas al fiecărei zile. Să spunem așa, probabil este cel mai greu, pentru că trebuie să faci o schimbare în mintea ta, să te ocupi de toate aspectele fizice și apoi să te concentrezi să fii foarte clar în deciziile tale, în deciziile tale muzicale.

–Cum ai descrie relația ta cu vioara în comparație cu începutul carierei tale? 
-La fel, absolut la fel. Nu s-a schimbat deloc. Consider vioara ca fiind vocea mea, prietena mea, partenera mea. Desigur, ai și conflicte cu partenerii, în principal pentru că nu ai dreptate în discuție, dar, în final, este important să te lupți, face parte din viață. Înveți din luptă, crești din luptă. Și până în ziua de azi, instrumentul este atât de exigent încât există pasaje pe care le repet și repet și încerc diferite poziții ale degetelor și diferite mișcări ale arcușului. Așa că, poate că la un moment dat, nu voi mai lupta. 

„Muzica îmblânzește cel mai bine sălbăticia”

-Ești încă sălbatic, așa cum ai declarat în aprilie 2024?
-Este un termen foarte general. Eu cred că trebuie să fii interesant sau interesat de viață. Nu aș categorisi-o ca fiind sălbatică, dar trebuie să ai un simț al aventurii în sufletul tău, în inima ta, nu numai în muzică, ci și în ceea ce înconjoară muzica. Altfel, ce sens are să te uiți în jur și să creezi idei noi și proiecte noi și să faci ceva ce oamenii sau mulți muzicieni nu fac, așa că trebuie să ai simțul aventurii. Deci o anumită sălbăticie este absolut necesară pentru a crea. 

-Cât de mult îți îmblânzește vioara sălbăticia? 
-Vioara mea nu o face, muzica îmblânzește de obicei cel mai bine sălbăticia, pentru că, desigur, poți împinge posibilitățile, când vine vorba de muzică și să încerci să ajungi cât mai departe posibil și să le depășești mereu. Dar când vine vorba de muzică, nu poți lua decizii greșite, fără ca ele să sune greșit.
Așa că, în final, trebuie să asculți, chiar și când compui propriile piese, trebuie să fii foarte neutru și să faci un pas înapoi, să asculți din nou și să fii obiectiv. Este cel mai important lucru, cred că cel mai important factor pentru a fi muzician este să fii obiectiv față de tine însuți, ceea ce este foarte dificil. Este foarte greu să fii obiectiv, pentru că asta înseamnă să fii un critic foarte sever al propriilor abilități, foarte, foarte dur, să ai în minte cel mai dur critic al propriilor abilități, dar este extrem de necesar pentru a deveni ceva mai mult decât un simplu violonist bun. 

Amintirile legate de România

–Ce sunet muzical îți vine în minte când te gândești la România? 
-Sincer, Enescu și, bineînțeles, Yehudi Menuhin, pentru că, mai ales când spui sunet, eu aud imediat, știi, toate aceste rubato și glissando și, într-un sens bun, știi, toată această revărsare de emoție, care, din anumite motive, mai ales când asculți Enescu sau Menuhin sau Ida Haendel, nu sună ca o vioară obișnuită. Sună mult mai mult decât instrumentul în sine. Așa că aceastea sunt primele sunete ce îmi vin în minte. 

-Care este cea mai emoționantă amintire din concertele tale anterioare din România? 
-Îmi amintesc că am cântat Concertul pentru vioară al lui Ceaikovski și am cântat și o mică piesă de Enescu, la Festivalul Enescu, în București. Asta s-a întâmplat acum câțiva ani, dar este ceva, este o anumită frumusețe, o particularitate în a interpreta Enescu în România. Așa că păstrez toate aceste amintiri legate de România cu multă dragoste.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro