Două eleve din satul Roșu, Republica Moldova, și-au dorit să vadă un scriitor în carne și oase. Cezar Paul-Bădescu le-a acceptat invitația: „Au fost multe momente în care-mi stăpâneam emoțiile cu greu, în care aproape că-mi dădeau lacrimile”

Impresionat de cei mici și iubirea lor față de lectură

Cezar Paul-Bădescu a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti în 1994, iar apoi a avut o carieră de peste 22 de ani în mass-media, timp în care a fost angajat la mai multe instituții de presă (Dilema (și apoi Dilema veche), Adevărul literar și artistic, Adevărul etc.). A debutat literar în 1995, odată cu publicarea volumul colectiv „Tablou de familie”, iar apoi individual cu „Tinerețile lui Daniel Abagiu”, în 2004. În anul 2000 a fost decorat de Președinția României cu Medalia „Mihai Eminescu”, pentru merite culturale, iar în 2006, a lansat „Luminița, mon amour”, adaptat cinematografic în filmul „Ana, mon amour”, regizat de Călin Peter Netzer, laureat cu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin, în 2017. În 2019 i-a apărut volumul „Frica de umbra mea”, iar în prezent lucrează la o carte pentru copii.

La final de octombrie, scriitorul a notat pe pagina lui de Facebook despre cum a fost invitat în satul Roșu, raionul Cahul, Republica Moldova, de două eleve în clasa a V-a. Odată ajuns acolo, Cezar Paul-Bădescu a fost impresionat de cei mici și iubirea lor față de lectură, dar și de modul în care moldovenii au folosit cititul în limba noastră, ca o formă de rezistență în fața rușilor. „Mesajul Elenei din clasa a V-a, în care-mi scria că au studiat la școală un text al meu și că și-ar dori să le fac o vizită în clasă, și astfel să cunoască și ei un scriitor, a fost trimis pe 1 octombrie. Din păcate, eu l-am văzut după vreo două săptămâni, fiindcă a ajuns în acea secțiune a Messengerului numită „Cereri de mesaje”, unde eu intru rar pentru că e plin de spam și de mizerii. De data asta, în maldărul de bălegar am găsit ceva care pentru mine era ca o piatră prețioasă. Unele pietre pictate stângaci de copii, cum era și mesajul acesta, au în ochii mei o mare valoare, direct proporțională cu emoția pe care mi-o transmit. Emoția conectării cu lumea copilăriei, cu inocența și cu miracolele ei”, spune el pentru Libertatea.

Întreaga experiență a pornit de la textul lui „Cititul ca un sport extrem”, apărut ulterior în manualul de literatură de clasa a V-a din Republica Moldova. „Textul meu a apărut acum câțiva ani într-o antologie care a fost gândită să pledeze pentru lectură în fața copiilor și care se numește „Care-i faza cu cititul?”. Nu știu când și cum a ajuns să intre în manual, cu ocazia asta am aflat și eu. În text povestesc felul special, dacă nu chiar straniu în care ajunsesem să citesc în copilărie cărțile care-mi plăceau foarte mult. De exemplu, „Cinci săptămâni în balon” de Jules Verne”, explică autorul.

„Nu suntem puțini în România care ținem la Moldova de peste Prut”

– Libertatea: Ce v-a determinat să spuneți „da” și să mergeți până acolo? Cum s-a născut, concret, inițiativa de a ajunge în satul Roșu?
– Cezar Paul-Bădescu: M-a impresionat demersul fetiței de la care am primit mesajul, m-au impresionat inocența și curajul ei. (Când am ajuns acolo, am aflat că au fost de fapt două fetițe care au pus la cale toată treaba: Elena și colega ei, Nicoleta.) Ei bine, îmi imaginam cum, plecând de la un text care i-a plăcut, s-a gândit ea să caute pe net autorul, și-a făcut curaj să-i scrie și apoi i-a scris propunându-i să vină în clasa lor din satul Roșu, raionul Cahul, Republica Moldova. Deci pe de-o parte curajul de a scrie cuiva necunoscut și pe de altă parte candoarea de a-i propune să vină într-o vizită, neținând cont că omul acela e la câteva sute de kilometri distanță și că are un job sau un program de la care nu poate să lipsească. 

Dar copilul nu are tipul de gândire pragmatică, care să ia în calcul toate aceste lucruri. Copilul, în inocența lui, spune ce-și dorește. Iar dacă dorința lui ajunge la un adult care prețuiește tocmai această lipsă de pragmatism, iată că are succes. 

Mi-am zis: „Ce-ar fi să merg?” În altă ordine de idei, după ce am pus mesajul fețiței pe Facebook și am scris că mă bate gândul să-i fac o vizită, am fost încântat de valul de simpatie pe care-o arătau comentatorii față de Republica Moldova. Și am văzut că nu suntem puțini în România care ținem la Moldova de peste Prut. 

În plus, am avut și doi prieteni care s-au oferit să le trimită ceva copiilor: o prietenă s-a trezit în dimineața zilei în care am plecat să le gătească dulciuri proaspete, un altul le-a cumpărat cărți. Iar eu mi-am luat două zile de concediu de la serviciu, m-am suit în mașină și am condus până la Cahul. Asta se întâmpla joi, 23 octombrie, iar întâlnirea cu copiii din satul Roșu a fost a doua zi de dimineață.

– Odată ajuns, ați fost întâmpinat cu pâine și sare, cu mici momente artistice pregătite de copii. Cum ați descrie acea zi și ce v-a impresionat cel mai tare din toată această experiență?
– Eu am crezut că mă voi întâlni doar cu copiii unei clase a cincea din satul Roșu. N-a fost așa, că mă așteptau toți copiii din școala aceea. Un băiețel și o fetiță foarte drăgălași au venit cu pâine și cu sare de cum m-am dat jos din mașină, apoi elevii de la clasele mici au făcut un flash mob în curtea școlii în care dansau cu frunze galbene în mâini, apoi mi-au cântat în cor, iar în sala de festivități o fetiță cu voce o superbă a cântat la microfon. 

Au urmat întrebările lor, le-am citit și eu un fragment din cartea pentru copii pe care-o scriu acum și totul s-a terminat cu un pelerinaj al lor prin fața mea, să-mi dea flori sau să mă îmbrățișeze. Au fost multe momente în care-mi stăpâneam emoțiile cu greu, în care aproape că-mi dădeau lacrimile. Bogăția sufletească pe care am primit-o de la copiii din satul Roșu a compensat înzecit tot efortul meu de a ajunge la ei.

„Cărțile îi țin în viață ca națiune”

– Dvs. ați ajuns în Roșu la inițiativa a două copile, coordonate de profesoara lor. Din filmările pe care le-am văzut, mi s-a părut extrem de interesantă curiozitatea și fascinația lor de a vedea un scriitor în carne și oase, lucru despre care nu citim des în ceea ce-i privește pe copiii din România. În primul rând, legat de asta, ce v-a plăcut cel mai mult la acești copii din Roșu, în urma interacțiunii cu ei?
– Profesoara lor de română, Elena Tonu, care e o mare cititoare de literatură română, le-a spus în clasă că autorul textului din manual pe care l-au studiat trăiește la București – și acesta a fost un lucru de mare mirare pentru copii, că ei credeau că toți scriitorii pe care-i învață la școală sunt morți de mult. Și atunci cele două eleve s-au gândit „Păi, dacă e în viață, ce-ar fi să-l invităm la noi să vedem cum arată un scriitor în carne și oase?”. Și așa au cunoscut un scriitor viu, iar eu am avut șansa să mă întâlnesc cu niște copii minunați, care nu și-au pierdut interesul pentru cărți, așa cum s-a întâmplat în cazul multor copii din România, deveniți captivi ai ecranelor gadgeturilor.

– Ați spus că în Republica Moldova ați descoperit o aplecare către cultură și lectură mult mai puternică decât la noi. De unde credeți că vine această iubire a moldovenilor, mai ales a copiilor, pentru cărți?
– Da, am descoperit cu bucurie această aplecare nu numai la elevii din satul Roșu. În ziua în care am ajuns, în Cahul, primarul orașului, Nicolae Dandiș (care, în paranteză fie spus, este el însuși un intelectual veritabil, cu lecturi solide – lucru rar printre politicienii de la noi), mi-a spus că joia are loc clubul de lectură din cadrul Centrului Municipal de Tineret Cahul și dacă nu vreau să merg să mă întâlnesc și cu cei de-acolo. Am făcut-o și am descoperit cu încântare vreo 20-30 de adolescenți care se întâlnesc săptămânal să discute despre cărți. Și asta fără să fie din vreo obligație școlară. 

În România, eu nu am auzit de așa ceva. Discutând cu oamenii, am realizat că, pentru moldoveni, cultura și în special cititul în limba română au reprezentat o formă de rezistență în fața tăvălugului rusesc, un mod de a-și păstra identitatea. Iar lucrurile acestea se prelungesc până-n ziua de azi. Cărțile îi țin în viață ca națiune și, aș zice eu, și pe fiecare în parte, pentru că îi ajută să nu se transforme în niște zombi din aceia manipulați prin intermediul ecranelor, cu care ne întâlnim tot mai des azi.

„La noi, observ o anumită blazare la cei mai mulți copii”

– Statistic, România este pe ultimul loc la capitolul citit. Ce rol credeți că are sistemul de învățământ în a cultiva interesul pentru lectură în rândul celor mici?
– Ultimul loc la citit și primul loc la analfabetism funcțional. În mod clar, marele dușman al cărtilor este ecranul, care de ceva vreme este și la purtător, deci ești hipnotizat de el în permanență. Dar smartphone-uri au și alții, din alte țări, de ce totuși la noi lucrurile stau cel mai rău? Și cred că diferența aceasta a fost făcută de școală. Prin modul în care abordează literatura, tocmai școala e cea care-i îndepărtează pe copii de cărți.

– Dacă ar fi să facem o scurtă comparație între cum ați văzut copiii și școala în Roșu și cum stau lucrurile la noi în țară – care sunt primele lucruri care vă vin în minte?
– Desigur, sunt și la noi copii pasionați de lectură, dar sunt destul de rari. La noi, observ o anumită blazare la cei mai mulți copii. Viața adevărată nu-i mai atrage, nici măcar literatura cu toate aventurile ei nu-i mai atrage, pentru că e mult mai tentantă și mai comodă viața virtuală pe care-o trăiesc prin intermediul device-urilor. Numai că aici e ca în cazul practicării fotbalului versus văzutul meciurilor la televizor. Prima variantă înseamnă sport și sănătate, a doua sedentarism. Prin lectură ne antrenăm creierul, îl menținem în formă, pe când consumând numai Tik-Tok îl facem să fie sedentar și-l dezobișnuim să mai gândească.

„Deși urma vacanța și puteau să plece acasă, nu o făceau”

– Ce soluții vedeți (la nivel de stat, sistem educațional, familie) pentru a-i apropia pe tineri de cărți, de lectură, de cultură?
– Eu sunt pentru interzicerea accesului copiilor la rețelele de socializare, așa cum s-a întâmplat în Australia, pentru că, în perioada aceasta de dezvoltare a lui, creierul copilului nu are nevoie de așa ceva. Îi împiedică dezvoltarea și e foarte vulnerabil în fața toxinelor din acest mediu. 

Pe de altă parte, școala trebuie să vină către copii cu cărți în care ei să se regăsească, cu literatură care să le vorbească de lumea de astăzi și în care să descopere probleme cu care se confruntă ei înșiși. Când copilul găsește în cărți răspunsuri la întrebările pe care și le pune în viața de zi cu zi, va căuta singur să descopere alte și alte răspunsuri. Și, odată câștigat de partea lecturii, pot să vii apoi și cu povești de acum mult timp, cu care el nu mai are nicio legătură.

– Și dacă tot suntem aici, cum priviți noua generație de tineri din România, mai ales că au crescut odată cu internetul?
– Internetul, lumea virtuală, inteligența artificială – toate acestea sunt niște unelte extraordinare. Dar, ca în cazul dinamitei, poți să construiești cu ele sau poți să distrugi. Cel mai des, în cazul lumii virtuale care are această componentă a adicției, să te autodistrugi. Nu numai generațiile tinere sunt afectate de rețelele de socializare, ci și cele mai coapte – și vedem efectele dezastruoase la vot. Mase întregi de oameni care au încetat de mult să mai gândească cu capul lor și se complac în această hipnoză care-i teleghidează. Sunt și tineri indivizi care nu se lasă purtați de curentul general, dar rezistă cu greu presiunii exercitate de șuvoiul maselor.

– Apropo de asta, ce întrebări v-au pus copiii din satul Roșu în acea întâlnire? Și ce v-au făcut să înțelegeți despre noua generație?
– M-au întrebat lucruri legate de textul din manual, care e prima carte pe care am citit-o când eram copil, ce cărți le-aș recomanda să citească. Întrebări legate de cărți și de literatură. Și nu o făceau pentru că îi pusese profesoara, că la un moment dat nu se mai dădeau duși și tot voiau să mai pună întrebări, iar directoarea școlii le-a tăiat elanul, că cei de la clasele foarte mici nu prea înțelegeau discuțiile și se cam plictiseau în sala de festivități, unde era adunată toată lumea. Așa că am continuat dialogul cu cei mai mari în clasele lor. Și, deși urma vacanța și puteau să plece acasă, nu o făceau.

„Dacă împotriva tancurilor lupți cu arma-n mână, împotriva manipulării trebuie să lupți cu propria minte”

– Credeți că aici lumea este mai detașată de tehnologie și capitalism, iar asta îi apropie mai tare de valori de bază, precum educația, respectul pentru școală sau profesori – cum vedeți lucrurile?
– E evident că așa stau lucrurile. Au și ei telefoane mobile, desigur, dar nu știu cum au făcut că nu au ajuns robii lor. În plus, cum spuneam, ei știu ce înseamnă amenințarea rusă, îi au pe ruși în coastă și printre ei, iar asta i-a făcut să nu se lase pe tânjală și să nu-și doarmă viețile. Dacă nu ești treaz și vigilent, te calcă dușmanul în picioare.

– Credeți că literatura sau cultura poate fi o formă de rezistență și pentru români, având în vedere contextul politic actual?
– Amenințarea rusă e valabilă și pentru români, numai că mulți dintre concetățenii noștri nu sunt conștienți de asta. Rușii ne-au cotropit acum câteva zeci de ani și lumea a uitat, iar vigilența doarme de mult în post. Acum nu mai vin cu tancurile peste noi, ci cu discursurile și cu strategiile manipulatoare menite să ne submineze societatea. Or, dacă împotriva tancurilor lupți cu arma-n mână, împotriva manipulării trebuie să lupți cu propria minte, iar cultura și literatura sunt cele mai bune forme de a-ți antrena mintea.

– Însă, dacă ne raportăm la situația socială a românilor, a inflației crescute și a sărăciei, cum vedeți poziționarea culturii în viața cetățenilor, dar și la nivel de stat?
– Cultura a fost văzută întotdeauna de guvernanții noștri ca un moft. Zicem că ne scoatem pălăria în fața ei, să nu ne creadă lumea niște troglodiți, dar de fapt nu dăm doi bani pe ea. Și semnificativ e cum de fiecare dată Ministerul Culturii nu e dorit de fapt de nimeni la împărțeala guvernamentală. Cultura e o investiție. Și nu numai pe termen lung, ci chiar și pe termen scurt. Cultura, bine gestionată, poate aduce profit economic. Ca să nu mai vorbim că un popor cultivat înseamnă un popor cu un grad de civilizație mai mare. Iar gradul de civilizație e direct proporțional cu calitatea vieții. Pur și simplu, ne-ar fi mai bine tuturor, am duce o viață mai bună în țara asta.

– Ce lecții credeți că putem învăța de la copiii din Roșu și de la comunitatea de aici?
– Din păcate, nimeni nu învață din lecțiile oferite de alții. Înveți, în cel mai bun caz, din experiențele proprii. În Republica Moldova, eu am fost uimit și încântat de căldura oamenilor. Și nu numai de data aceasta, ci și alte dăți când am fost acolo. Mi-ar plăcea ca și românii noștri să redescopere această calitate. Trebuie doar să sape puțin în ei înșiși, că există acolo, doar că e acoperită de tot felul de aluviuni.

Sursa foto: Fotografii trimise de Cezar Paul-Bădescu

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.