Editorial | Din seria: trăim într-o lume de nebuni, în care eu sunt cel dintâi

Nu se știe exact cum a început totul. Am scăpat nesupravegheați la prea multe filme psihologice? Moda depresiilor inventate ne-a trăsnit în scăfârlie? Gândim că sminteala e un privilegiu al intelectualilor mai complicați decât măruntaiele televizorului?

Câteodată, primul diagnostic se stabilește în condiții de criză. Fratele meu avea nouă ani când, aflându-se la școală, în recreație, a repus din colțul careului de patru bănci și a șutat. Balonul n-a nimerit tabla, așa cum intenționase jucătorul, ci a trecut peste bara porții imaginare și s-a proptit taman în tabloul lui Ceaușescu. Cioburile au căzut ca măzărichea, pe podeaua proaspăt năclăită cu petrosin. Cel mai iubit fiu al poporului zăcea într-o baltă de sticlă, cu o nară perforată.

Pârâciosul clasei a chemat directoarea, iar aia l-a somat pe tata să poftească la școală. Și i-a nechezat așa: „Tovarășu Catrina, dacă se află mai sus, se interpretează, știți cum e. Deci, avem o singură soluție. Obțineți de la un doctor un certificat în care să scrie cum că Bogdănel al dumneavoastră este… cum să vă spun eu… cam retardat, ca să-l scoatem basma curată! Ca să zicem că n-a știut ce face, săracu!”.

Evident, tata a lătrat la ea și tovarășa a dat înapoi, catastrofa s-a mușamalizat. Așa am aflat că, într-un sistem social și politic impotent, deparajul psihic e cea mai populară metodă de neutralizare a pocinoagelor. Post-scriptum: fratele meu este, astăzi, geolog de succes în Canada. Asta după ce-a traversat facultatea cu rezultate excepționale și i se propusese să rămână la catedra universitară, în București.

Oamenii folosesc dramatic de ușor și de frecvent stofa psihiatrică, atunci când vine vorba să pocnească pe cineva. E sisi, e trilulilu, e cip-cirip, e scrântit, e săltat, e dus, e căpiat, e strecheat – asta auzi de la fandosiții care se cred întregi la tigvă. Planeta pare, uneori, coșcogeamite balamucul. Există profesori nemernici care le spun elevilor că sunt imbecili sau nebuni. Nu toți copiii sunt ca fratele meu – pe care nu-l dărâmă nimic. Pe unii, cotcodăceala didactică îi poate nenoroci.

Dacă îi spui „nebunule” unui bărbat care, deși e în costum și cravată, se cațără în pom să-ți culeagă ție cireșe, e o declarație de iubire. Dar dacă îl faci țicnit pe un copil cu personalitate, atunci tu ești cel cu creierul frumos ca lâna netoarsă.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE