Editorial de Simona Catrina: Îți trebuie multă minte ca să fii cu adevărat prost grămadă

Un beţiv tricotează cele mai sfâşietoare jurăminte cum că nu mai pune gura pe alcool, ca să nu fugă nevastă-sa de acasă. Dar imediat ce rămâne singur, va scotoci unde nici ploşniţelor nu le-a trecut vreodată prin graţioşii lor craci să se vâre.
Scoate de acolo sticla secretă cu matrafox şi toarnă pe gât până vede voci şi aude culori. Când ajunge madam acasă, sticloanţa goală e de mult la ghena comună, iar el nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase (decât a trăscău, desigur).
Copilul unor oameni ai muncii din blocul meu trage pe nas o porcărie care cică nici măcar cocaină ca lumea nu e, că traficanţii au spurcat-o cu ceva ieftin. Într-o zi, tati s-a prins că odrasla are ceva defect în instalaţie, mai ales când l-a întrebat ce-a făcut la şcoală, iar ăla i-a răspuns “un c…t”.
I-a percheziţionat camera flăcăului, apoi i-a întors buzunarele cu şoriciul în jos, i-a desfăcut şi talpa de la ghete, cam ca la vama irakiană, sperând că dă de vreun indiciu. Nimic. Tot mama micului papiţoi a găsit un pliculeţ plin cu un maglavais alb, ascuns între elemenţii de la calorifer. Astea sunt gogomăniile clasice, dar ele prezintă deja ramificaţii moderne.
Pe vremuri, de exemplu, a te îndopa ca o mangaliţă nu era un viciu, mai degrabă intra în turma lucrurilor nostime. Pe urmă, de când se poartă să ai picioarele ca grisinele şi talia cât zgarda câinelui, mâncarea a devenit, pentru unele, ceva terifiant.
Anorexia s-a răspândit ca o ciumă mai mică. În toată lumea (mai puţin în ţările musulmane, unde poţi să te îngraşi cât vrei pe sub husa aia pe care o numeşti rochie), tinerele au căpiat. Unele trăiesc cu două (duminica, trei) boabe de mazăre şi cu trei (duminica, patru scame de brânză de vaci.
Pe nemâncatele care pică din picioare dacă strănută cineva în ceafa lor le somează babacii să pună botul pe un nutreţ de om normal, că altfel le închid la nebuni. Ele, cu o trufie demnă de o cauză mai bună, latră că preferă să stea internate la ţăcăniţi decât să mănânce un dumicat de cozonac.
Majoritatea celor din cazurile de mai sus sunt, din punct de vedere ştiinţific, nişte lighioane cu inteligenţă peste medie. Paradoxal, când vine vorba de vicii sau de obsesia slăbănogelii, glagoria le scade brusc şi seacă în chinuri. Cum reuşesc atâţia oameni deştepţi să fie tolomaci? Presupun că în acelaşi mod în care proştii pot mima inteligenţa, pentru că societatea stă tolănită, adoarme şi îi uită pe foc.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE