Editorial de Simona Catrina | Minciuna are picioare scurte, dar foarte, foarte multe

Aveam o prietenă care nu ieşea nici până la ghena de gunoi fără să-şi construiască în prealabil un coc măiastru. Şi mă întreba ce părere am. Am întrebat-o de ce face asemenea tâmpenie, iar ea mi-a spus că nu se ştie niciodată când şi unde apare bărbatul vieţii ei (căci, din motive învăluite în mister, era singură cuc).
Şi, imediat după ce mi-a nechezat acestea, s-a supărat iremediabil, considerând că fac mişto de arhitectura de pe ţeasta ei. Eu nu făcusem decât să-i răspund la întrebare, însă uitase să-mi precizeze că vrea o minciună caramelizată, nu un adevăr mălăieţ.
Ne-am învăţat să minţim, din comoditate. Majoritatea celor care pitesc adevărurile sub covor nu face asta din viciu, ci pentru că altfel suportă consecinţe indigeste. Ştiu oameni care şi-au ratat Revelioanele pentru că domnul, întrun puseu de sinceritate stupidă, i-a spus doamnei sale că rochia o face să arate ca un sac de rumeguş. Şi că e fardată ca îmblânzitoarea de foci de la circ.
La miezul nopţii, când a pocnit şampania, cei doi şi-au urat reciproc să crape-n chinuri, precum şi împlinirea tuturor dorinţelor. Oricât de nedrept ar fi, uneori avem nevoie de minciuni, ca să trăim liniştiţi. Spune-i lui tanti Coca adevărul (că nu vii la ea în vizită pentru că pechinezul ei te scoate din minţi) şi se va uita la tine ca la un hoţ de butelii.
Spune-i nevestei tale că s-a îngrăşat alarmant, iar după aceea vei trăi pe viu senzaţiile tari ale iadului terestru. Evident, s-a îngrăşat din cauza ta, pe fond nervos, pentru că o înşeli, pentru că nu câştigi destui bani (sau îi dai şi amantei din ei, mă rog) sau pentru că nu efectuezi destul sex la domiciliul tău stabil.
Poţi trăi toată viaţa într-o continuă scărpinătură, căutând să scapi de minciunile care colcăie pe tine ca nişte purici. Disconfortul creat de conştiinţă nu e atât de puternic precum cel tricotat de adevărurile dure.
Oamenii vor să fie păcăliţi, ca să se aleagă cu o linişte de compromis. Cred că mai rău decât ceea ce şi se întâmplă e ceea ce ţi se spune. Un amic a suportat cu stoicism ziua când a observat că-i pică părul.
Viaţa lui a continuat normal, până în ziua când un deştept i-a spus amabil: ooo, moşule, dar a început să-ţi cadă claia, cheleşti? Ce mai vaiet, ce mai zbucium! Şi ca un făcut, din acea zi magică a început obsesia lui că nevasta îl înşală.
Şi nu cu oricine, ci cu unul cu părul mănos ca o conopidă. Depresia a fost inevitabilă. Avea nevoie de minciună ca de drog. Dar n-a avut-o la îndemână şi a intrat în sevraj.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE