Editorial | Politicienii, mașterele și oglinzile

Declaraţia senatoarei Vasilica Steliana Miron de acum câteva zile – cum că nu-i ajung banii de parlamentar nici ca să-şi plătească coaforul – ne-a făcut pe toţi să ne scuturăm indignaţi de apucătura individei de a investi în propria mutră mai mult decât ne vom permite noi, oamenii de rând, vreodată. Rând pe rând, acuzele strepezite ale publicului s-au îndreptat împotriva tendinţei duduii de a fi mult prea frivolă pentru o ţară atât de săracă sau împotriva partidului ce o găzduieşte, despre care, iacătă, s-ar putea spune că încurajează desfrâul vestimentar şi risipa de resurse. Dar, de fapt, cred că am putea să recunoaştem cinstit că majoritatea politicienelor se întrec în a-şi îndesa în garderobă ţinute scumpe, poşete de firmă, pantofi celebri şi că nici politicienii nu se ţin prea departe de tentaţia costumelor de firmă şi-a încălţărilor scumpe.
Nu ştiu cum e în alte părţi de lume, dar la noi în ţară oamenii iau calea politicii nu ca să schimbe în bine destinul ţării, ci ca să câştige bani mulţi, putere şi vizibilitate. E în toţi politicienii un spirit histrionic care, nestrunit ca-n şcolile de actorie, se umflă în nişte furuncule caracteriale care plesnesc când ţi-e lumea mai dragă. Elena Udrea, pe care, uneori, o simpatizez pentru că e curajoasă şi nu se unge cu mir, a dat tonul ţinutelor nepotrivite, prea sexy, prea roşii, prea decoltate, prea mulate pentru un job plătit de stat într-o ţară îngenuncheată de sărăcie şi corupţie. Am auzit- o scuzându-se la televizor că, ce să-i faci, a acceptat şi ea, ca orice nevastă, să-i cumpere soţul poşete de firmă, deşi la oricare altă întrebare n-ar fi acceptat să fie tratată “ca orice nevastă”, ci ca o instituţie în sine. O aud şi acum, uimită, pe Lavinia Şandru, lepădându-se de soţul cel dovedit corupt, Darius Vâlcov, şi răspândind zonuri retroactive cum că, ehe, de dinainte de a-şi îndesa el tablourile furate în pereţi nu mai aveau nimic în comun ca soţ şi soţie. Deşi umblă şi ea de ani buni cu haine sau pantofi cumpăraţi de acolo de unde se îmbracă şi diavolul cel blond din filme. Ţinute pe care, credeţi-mă, nu şi le-ar fi putut cumpăra din salariul de ziaristă.
Dar a fi politician e foarte adesea o chestiune de trufie. Oameni care simt nevoia să se prezinte cu un titlu sau să se legitimeze prin nişte ţoale care-ţi iau ochii se prefac că se ocupă de destinele ţării, dar, de fapt, sunt doar un fel de Maştere. În timp ce îşi râd de alegătorii ponosiţi, se privesc în oglindă, admirându-şi costumele scumpe, coafurile impecabile şi întreabă retoric: «Oglindă, oglinjoară, care-i cea mai uşor de prostit ţară?»
Nu ştiu cum e în alte părţi de lume, dar la noi în ţară oamenii iau calea politicii nu ca să schimbe în bine destinul ţării, ci ca să câştige bani mulţi, putere şi vizibilitate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE