Poate credeți că titlul e o ironie șontoroagă, ca alea împroșcate pe Facebook de către filosofii amatori. Nu. Vorbeam serios. „E nașpa să ai bani, băi!”, așa mi-a piuit o cunoștință, o cât p-aci fată mare, care fusese premiată de tăticul ei cu o mașină sport. Babacul efectuase acest gest pentru ca progenitura lui deșteaptă ca o găină porumbacă să uite trauma de la bac, unde nemernicii de profesori frustrați au altoit-o cu media 4,22 – deși ea, mânca-o-ar tati, e mai deșteaptă decât Adobe Acrobat, așa i-a ieșit la un test pe Internet.
Cu alte ocazii năprasnice, femeile tinere – dramatic bretonate și proprietare de sâni cât o pereche de pomello – mi s-au văicărit că frumusețea e un blestem. Căci ele fiind, citez, „într-atâta de sexy și chestii de-astea”, sunt condamnate să nu știe dacă aleșii inimii și ai portofelului lor le doresc pentru ceea ce au în cap sau pentru fundul lor bombat ca pernuța de ace. Fetelor, să ne înțelegem. Acei bărbați vă vor pentru ceea ce aveți în cap numai dacă obișnuiți să vă țineți chiloțeii în cutia craniană. Altfel, va trebui să vă amintiți că n-a murit nimeni care trăiește cu impresia că planeta are trei continente: Europa și China.
Iubirea e o pacoste. Așa cred cele pentru care se bat cocalarii în cluburile unde bubuie ceva ce ei numesc muzică, iar noi, tăntălăii, numim horcăială.
Sărăcimea ar da orice să aibă acces la o feliuță de salam bun pe zi, iar bogățimea își face seppuku dacă sushi-ul din Dorobanți e prea picant, puah, hșșș. Știu, eu trăncănesc acum de parcă aș fi iubita lui Che Guevara. Dar fătucile sexy bolborosesc – pe la posturile TV care, în disperare de cauză, le invită coapsele în direct – că nu mai există dragoste adevărată. Deunăzi, am auzit o pițitoantă (căci „pițipoancă” este, deja, un termen prea pufos) cum că iubitul ei i-a luat cadou „o mașină patru ori patru, asta înseamnă că merge la fel cu toate cele patru cauciucuri”. Scuze, nu i-am reținut numele ilustru, dar mă felicit pentru asta.
E cumplit să fii celebru, să strănuți dolari și să expectorezi euro. E o boală cronică, nu știm noi, fericiții sărăntoci care am mai scărpinat câte-o carte la viața noastră. Vorba unui taximetrist care mă mai cară prin oraș, de milă, în prima săptămână după ce iau leafa: „Doamnă, io nu sunt chiar bou! Io ascult Moțard dintr-ăla, că părinții mei e oameni cu carte și ei m-a învățat să fiu om. D-aia fac și io o meserie cinstită, să se mândrească și ei cu mine, săracii! Că tata a fost un pârlit de inginer și mama o amărâtă de profă la Politehnică, vai de frigideru ei!”.