EXCLUSIV ÎN ROMÂNIA. Călătoria unui scriitor italian pe frontul ucrainean: „Pe piatra funerară a unui soldat de 20 de ani se află o sticlă de whisky și una de Coca-Cola”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mai mulți importanți scriitori și gânditori contemporani, de la Stephen King la Mihail Șișkin și de la Andrei Kurkov la Robert D. Kaplan, și-au exprimat în Libertatea ideile despre lumea de azi. Astăzi, un alt scriitor marcant, italianul Paolo Giordano, publică, în exclusivitate în limba română în Libertatea, un amplu reportaj, în două părți, despre viața și războiul din Ucraina, după ce s-a întâlnit cu oamenii de pe front, în casele lor, și a încercat să înțeleagă unde ne poate duce această nebunie stârnită cu mai bine de un an în urmă.
Cuprins:
Cine este Paolo Giordano
În vârstă de 40 de ani, Paolo Giordano este unul dintre cei mai populari scriitori italieni. Primul său roman, „Singurătatea numerelor prime”, a fost cel mai bine vândută carte în Italia în 2008, ajungând de-a lungul timpului la peste două milioane de exemplare vândute, potrivit ziarului italian Corriere della Sera. Cartea a fost tradusă în 40 de țări, inclusiv în limba română, la editura Polirom, aducându-i autorului mai multe premii literare prestigioase. În 2010, a și fost ecranizat.
Au urmat volumele „Corpul uman”, apărut în România la Humanitas, „Devorarea cerului” și „În vremea contaminării”, la Polirom. Paolo Giordano scrie în Corriere della Sera din februarie 2020.
Versiunea inițială a textului de față a apărut într-un supliment al ziarului Corriere della Sera pe 20 februarie, urmând să fie tradus și în alte limbi. Editorii scriitorului au ales din România ziarul Libertatea pentru a oferi acest text publicului. Următoarea carte a lui Giordano, „Tasmania”, va fi publicată în toamna acestui an, la Editura Pandora M.
Ca murele sălbatice
Călătoria începe de la sfârșit: de la Biserica Sfântul Petru și Pavel, din Lviv, unde în fiecare dimineață sunt celebrate funeraliile soldaților ucraineni. Ieri au fost trei, astăzi doi: Bogdan, în vârstă de 40 de ani, și Ivan, în vârstă de 44 de ani. În timp ce așteptăm sicriele la capătul scărilor, zăpada căzută în timpul nopții se scurge de pe pervazuri.
Morții care îi fac pe cei vii să aparțină
De un an, moartea soldaților defilează prin orașul cel mai îndepărtat de front, impregnând viața de zi cu zi.
Cifrele victimelor din rândul forțelor ucrainene sunt secrete, dar având în vedere că Lviv este doar unul dintre zecile de orașe în care moartea vine în rafale, este ușor de extrapolat că vorbim de zeci, mai degrabă sute de soldați care mor în fiecare zi.
Fiecare moarte ajută la solidificarea unui sentiment de apartenență care încă se forma încet înainte de 24 februarie 2022. Este exact așa cum se construiește o națiune, pe masa invizibilă a martirilor săi.
Din piață, un șir de autobuze ajunge în cele din urmă la cimitirul Lychakiv. În timp ce au loc înmormântările, Kateryna și cu mine ne retragem puțin. Ne plimbăm printre pietrele funerare din Câmpul lui Marte. Citesc datele de naștere: anii ’80 și ’90 în cea mai mare parte, dar se merge până în 2003. Ascunse sub o coroană de flori, pe piatra funerară a unui soldat de 20 de ani, se află o sticlă de whisky și una de Coca-Cola.
„Să câștige Ucraina sau să moară și rușii?”
Am întâlnit-o pe Kateryna înainte de toate acestea, la un festival al scriitorilor, dar în ultimul an a devenit altceva: o scriitoare activistă, o scriitoare expertă în drone de luptă și în șrapnel. Și pentru mine, mai precis, o scriitoare-fixer (n. red. - o persoană-ghid-translator care ajută jurnaliștii străini la documentare, la fixarea unor întâlniri etc).
De Crăciun le-a cerut celor doi copii mari ai ei să-și pună o dorință. Ei au răspuns: „Dorința este evidentă”. Cu o oarecare neliniște, Kateryna a mers mai departe: „Să câștige Ucraina sau să moară și rușii?”. „Amândouă”, au răspuns ei cu răceală.
Mi-a părut rău să aud asta, mărturisește ea acum, dar cel puțin au fost sinceri. În ceea ce-l privește pe cel mai mic, care este încă la grădiniță, l-a găsit într-o zi certându-se cu un camarad dacă zidul de lego pe care îl construiseră era mai util pentru a-i ține departe pe ruși sau pe belaruși. În acest moment, belarușii sunt chiar mai îngrijorători decât noua mobilizare din Rusia.
Dacă acel front cu Belarus s-ar deschide, armata ucraineană ar fi nevoită să-și disperseze energiile, luptele ar ajunge aproape de aici și din nou asupra Kievului.
Deocamdată însă, doar bombardierele de luptă decolează din Belarus. Acestea zboară deasupra teritoriului ucrainean, amenințând doar atât cât trebuie, apoi se întorc. Numai ieri s-a întâmplat de patru ori. De patru ori sirenele au umplut de jale aerul din Lviv. Mulți oameni, inclusiv noi, au continuat să se comporte ca și cum nu ar fi făcut-o. Dar, prin gardul școlii, am văzut un grup de copii cu sindromul Down intrând într-un adăpost, unul după altul. Unul dintre ei a refuzat să se miște, lipit de perete cu urechile acoperite, paralizat.
Artur și Doc
La cimitir, Kateryna se apleacă să curețe o fotografie de picături. Acesta este Doc, spune ea, în seara asta Artur vă va povesti cu siguranță despre el. Într-adevăr. Iată ce-mi va povesti Artur - care se află zilele acestea la Lviv din întâmplare, pentru că i-a înghețat degetul mare de la picior în tranșee la începutul lui ianuarie.
La începutul anului trecut, la vârsta de 21 de ani, Artur studia jurnalismul și tocmai fusese angajat în biroul de presă al unei edituri, după luni de stagii prost plătite. În timpul rămas scria poezie, cu intenții serioase. În noaptea invaziei pe scară largă, 24 februarie, nu a putut dormi. S-a rugat mult timp. În timpul zilei fusese voluntar într-o parohie, dar, în timp ce se ruga, și-a dat seama că voluntariatul nu va fi suficient pentru el. Așa că, în zorii zilei de 25, fără nicio experiență militară, a stat la coadă pentru a se înrola în Forțele de Apărare Teritoriale. În martie se antrena alături de alți neofiți ca el, folosind puști false, din lemn; în august era în Donețk, săpând tranșee, iar în octombrie și-a pierdut primul camarad: Doc.
Greutatea iubirii
Trebuie să vă imaginați un câmp dreptunghiular, gol și plat, cu o adâncime de aproximativ un kilometru. De jur-împrejurul perimetrului sunt „posadki” (n.r. - liziere forestiere de protecție), fâșii subțiri de pădure, trei rânduri de copaci sau cam așa ceva. Artur și Cola ocupă o groapă la un capăt al câmpului.
Au ordin să mineze partea adiacentă pentru a încetini înaintarea rușilor care sunt blocați pe partea opusă, de tirurile unui tanc care trage cu ferocitate asupra poziției lor, fără încetare. Din cauza vibrațiilor puternice, Artur resimte simptomele unei traume: dureri de cap, greață, țiuit de urechi. Așa că, atunci când tancul schimbă, în sfârșit, linia de tragere, Artur și Cola profită de ocazie pentru a se muta în tranșeea centrală.
Îl găsesc pe comandant ocupat cu stabilizarea răniților. Artur se simte din ce în ce mai rău, strigă că are nevoie de doctor, de Doc. Strigă pentru că este practic surd.
Dar Doc apoi a murit, împreună cu alți doi. Avea 52 de ani și pentru ei, aproape toți în vârstă de 20 de ani, era o figură paternă.
Tancul trage acum în centru, înapoi spre ei. În cele din urmă sosește o echipă din sat, dar sunt doar doi. Artur și Cola îl iau singuri în cele din urmă pe Doc. „Când l-am ridicat, îmi spune el, am simțit greutatea iubirii pe care o avea pentru noi, am simțit-o fizic”. Apoi adaugă: „Era plin de schije”.
„Înainte de graniță…”
În primele opt luni de război, Artur nu scrisese nici măcar un vers, părea că nu mai era loc pentru astfel de lucruri în viața lui. Dar în acea seară, cu capul zdruncinat de loviturile tancurilor și cu moralul la pământ, a scris un poem întreg, care începe astfel: „Înainte de graniță / salvați această Iubire / care crește peste tot / ca murele sălbatice”.
În ultima noastră zi în Lviv, Kateryna și cu mine ne aprovizionăm. Într-un magazin de echipament montan, cumpărăm zeci de cutii cu mâncăruri uscate: chili cu carne, cuscus cu pui, supă de ciuperci, borș. Acestea sunt grozave, explică el, pentru că apa caldă poate fi turnată direct în pachet, în tranșee este mult mai practic. Spunem întotdeauna „tranșee”, dar imaginea nu este atât de exactă: acestea sunt în cele mai multe cazuri găuri circulare săpate în pământ.
Ajungem la Sashko, soțul ei, care a încărcat deja mașina cu restul ajutoarelor pentru soldați: saci de dormit, șosete termice, un generator de energie care ocupă singur jumătate din portbagaj; veste antiglonț și căști pentru noi. Vom face o singură oprire intermediară, pentru a dormi, lângă Vinnița, înainte de a ajunge mâine la Dnipro.
Războiul absorbit prin ochi și piele
De ce Dnipro? Pentru că pe 15 ianuarie, o rachetă Kh-22 a lovit o clădire rezidențială. Bilanțul în acest moment este de 46 de morți, 75 de răniți și aproximativ 30 de dispăruți: cel mai important masacru civil din ultima perioadă. Am impresia că, după un an, locurile în care au avut loc etapele cruciale ale războiului s-au lipit, se estompează, se șterg parțial. Venind aici, am simțit nevoia de a întinde această geografie închegată.
Dar acum că sunt acolo, în fața blocului de apartamente bombardat, a mormanelor de beton și de mobilă, a bucătăriilor și a dormitoarelor tăiate în două, intenția mea pare abstractă. „Și ce părere ai?”, mă întreabă Kateryna. Vrea să se asigure că înțeleg gravitatea a ceea ce am în față și, pentru prima dată, insistența ei mă irită. Nu mă gândesc la nimic, îi răspund. Și în parte, e chiar așa. Imaginea clădirii nu te trimite decât la propria ei decădere, la inutilitatea deprimantă a propriei distrugeri. După ce am fotografiat-o din mai multe unghiuri, mă întreb ce adaugă contemplarea ei de aproape la ceea ce știam deja (și nu, dar îmi voi da seama de asta abia mai târziu, spre sfârșitul călătoriei: să văd clădirile și casele în ruină, să le văd una după alta într-o procesiune tristă, să rememorez dinamica atacului, morții și răniții este un exercițiu necesar, o altă formă de absorbție, cutanată, a războiului).
Locul unde e război de 9 ani
Ne întoarcem în mașină. Încă patru ore pe drum. Vorbim despre posibilitatea ca Putin să moară sau să fie ucis, despre cum pentru noi acest lucru ar însemna sfârșitul imediat al războiului și despre cum pentru ei, pentru ucraineni, această teorie a noastră este o fantezie ridicolă: războiul actual este un proces istoric mai mare decât Putin, ar continua chiar și fără el.
Din ceață răsar siluetele întunecate ale primelor „terrikon”, grămezile de pământ întunecat extrase din mine. Unele doar foarte înalte, ca niște dealuri, și brăzdate de zăpadă ca aceasta, nu sunt lipsite de frumusețea lor sumbră. Ele semnalează că am intrat acum în regiunea Donețk, Donbas, cum preferăm să spunem noi, deși nu este chiar potrivit. Aici este locul în care războiul nu a încetat niciodată, timp de nouă ani.
Trei femei din Lugansk
Aici s-a întors frontul după ce rușii s-au retras din zona Kievului, oferindu-ne iluzia că actuala fază a războiului este mai „normală”, mai suportabilă. Nu este cazul. Numai Donbasul produce numărul de neștiut al cadavrelor care sunt distribuite în fiecare zi în întreaga țară sau care rămân adesea acolo, în tabere.
Aici este locul unde ambiguitățile culturale și lingvistice sunt cel mai greu de înțeles și tocmai aici sunt generate cele mai alunecoase și voalat apologetice interpretări ale agresiunii rusești.
Pentru a reconstitui ultimii zece ani din teritoriile ocupate (sau poate pentru a evita să fac acest lucru), am ales să mă bazez pe o singură poveste. O mică poveste de diaspora familială, deloc neobișnuită în aceste părți, care ar putea fi intitulată: „Trei femei din Lugansk”.
Personajul principal, Nastya, s-a născut în Rusia, tatăl ei a fost în armată acolo, a luptat în Cecenia și a murit în circumstanțe niciodată clarificate, în 2000, când ea avea 6 ani. După moartea lui, mama Nastyei, o jurnalistă, a decis să le ducă pe aceasta și pe fiica ei cea mare, Katya, în Ucraina, la Lugansk, unde locuiau bunicii ei. Nastya și Katya au crescut în Donbas, urmând cursurile unei școli unde au învățat și limba ucraineană și participând împreună, în adolescență, la câteva demonstrații proucrainene timide, toate tolerate de separatiști. În primăvara aceluiași an, mama și fiicele au mers la Kiev pentru a sărbători cea de-a 20-a aniversare a Nastyei, însă doar mama s-a întors în Lugansk din acea călătorie, deoarece între timp avuseseră loc evenimentele de pe Maidan și tensiunile din țară erau foarte mari.
Iulie 2014: totul se accelerează brusc. Lugansk este ocupat. Mama Nastyei încetează să mai lucreze, deoarece nu are rost, în teritorii nu mai există condițiile minime pentru a face jurnalism și, de fapt, nici măcar condițiile minime pentru a supraviețui: nu există electricitate și nici generatoare, în plus, într-o vară foarte caldă. Dar ea nu poate pleca din cauza părinților ei. Apelurile telefonice în Ucraina sunt periculoase, așa că ea le scrie fiicelor sale sms-uri scurte, noaptea, doar pentru a le anunța că este în viață.
Nastya și Katya, între timp, s-au mutat mai la vest, la Lviv. Au puțini bani, sunt dezorientate, dar nu e cazul să se plângă: în Lugansk, lucrurile stau mult mai rău. În cele din urmă, soțul Katyei își găsește de lucru, în Crimeea. Și acolo, în Crimeea, Nastya i-a văzut ultima oară, în 2016, după o călătorie foarte complicată.
În acest punct al poveștii, Nastya izbucnește în lacrimi. Presupun că este din cauză că nu a mai putut să se întâlnească cu sora ei, dar aștept ca ea să-mi spună.
După ce se liniștește puțin, fără să se oprească din plâns, continuă:
Din Crimeea, Katya și soțul ei s-au mutat din nou, de data aceasta la Sankt Petersburg, în urma unei oferte mai bune. Iar în noiembrie anul trecut, după ce Putin a ordonat mobilizarea, au fugit din Sankt Petersburg în Argentina. Dar oricum, ea și sora ei nu și-au mai vorbit niciodată, nici măcar acum că ar putea. Ultimul mesaj al Katyei a fost în februarie anul trecut și sună cam așa: „Nu-ți face griji, Nastya, Ucraina va fi împărțită în două, acesta este un război între Rusia și Occident, tu ai doar ghinionul de a fi la mijloc. Tu. Voi, ucrainenii”. Ceva s-a întâmplat cu ei, spune Nastya, de-a lungul anilor în Crimeea și Sankt Petersburg.
Și astfel, situația actuală este următoarea: Nastya în Lviv, unde acum vorbește doar ucraineană, sora ei mai mare, Katya, în Argentina, susținând războiul lui Putin, iar mama ei la mijloc, în regiunea ocupată și disputată Lugansk. Aproape o reprezentare grafică a conflictului.
Cu toate acestea, pe 24 februarie, Nastya s-a simțit mai norocoasă decât majoritatea, pentru că era pregătită: trecuse deja printr-o trezire similară, își pierduse deja viața o dată, viața din Lugansk.
Partea a doua a reportajului scriitorului italian Paolo Giordano în Ucraina: REPORTAJ. „M-am săturat să îi omor”. Mărturia unui artilerist ucrainean
Fotografiile au fost realizate de Paolo Giordano
