Exemplul de curaj al tânărului mutilat de un incendiu în copilărie. „Nu mă raportez la ce a fost, ci la ce pot construi mai departe”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Gabriel-Cristian Grigoriu are 23 de ani, este din comuna Dobârceni, județul Botoșani, și se află în ultimul an de studii la Facultatea de Agricultură din Iași.
Cuprins:
În paralel, dezvoltă un studio foto, aflat în prezent în etapa de implementare, deschis printr-un proiect cu finanțare europeană. Viața lui a fost marcată de un eveniment care i-a schimbat traiectoria încă din copilărie, dar pe care refuză să-l lase să-i definească identitatea.
„Ne-am trezit în flăcări, fără să înțelegem ce se petrece”
În seara de 5 decembrie 2007, Gabriel se afla acasă, împreună cu tatăl său. În momentul în care acesta a încercat să aprindă focul, s-a produs o explozie de benzină.
„Totul s-a întâmplat într-o fracțiune de secundă. Ne-am trezit în flăcări, fără să avem timp să înțelegem ce se petrece”, povestește el.
Tatăl său a reușit să-l scoată din foc, dar el nu a supraviețuit. Gabriel a rămas cu arsuri grave, însă spune că familia i-a fost alături constant în acele momente cumplite.
Recuperarea și un mediu care nu l-a exclus
Recuperarea, atât fizică, cât și emoțională, spune că a fost mai puțin dramatică decât s-ar fi așteptat mulți. „Aveam doar 6 ani când am fost externat din spital. Chiar dacă încă aveam răni deschise, nu am perceput situația ca pe o traumă imposibil de dus”, spune tânărul.
Crescut într-o comunitate mică, Gabriel își amintește că a fost acceptat firesc de cei din jur. Era chemat afară, vizitat și integrat de ceilalți copii din comună.
„Nu am simțit bullying și nu m-am simțit exclus, iar asta a contat enorm”, explică el.
Viața construită după accident
Accidentul a devenit, în timp, un punct de restart. „Subconștientul meu s-a adaptat rapid. Mi-am impus să fiu egal cu toți ceilalți, să nu depind de nimeni, să-mi fac lucrurile singur și cu aceeași viteză și eficiență ca o persoană fără dizabilități”, spune acesta.
Această mentalitate spune că l-a ajutat să meargă mai departe fără să se definească prin ceea ce i s-a întâmplat, ci prin ceea ce poate face. „Viața mea, așa cum o cunosc și o înțeleg acum, s-a construit după acel moment. Pentru mine, acela a fost punctul zero”, povestește Gabriel.
Accidentul a schimbat complet direcția vieții sale, spune el, dar nu în sensul de a se opri, ci de a se obliga să se adapteze. „În viața de zi cu zi am învățat, de mic, să fac totul sigur și să nu depind de nimeni. Am fost nevoit să găsesc soluții rapide pentru lucruri care, pentru alții, sunt banale, iar asta m-a făcut mai autonom și mai disciplinat”, spune el.
Spune că nu are foarte multe amintiri din perioada de dinainte de accident. „Eram foarte mic. Au rămas doar câteva secvențe izolate, fără o imagine completă asupra vieții de atunci. Privesc viața ca pe ceva concret, real, care se trăiește în prezent, nu prin nostalgie. M-am adaptat la realitatea mea și o consider normalitatea”, adaugă acesta.
Tânărul spune că nu vrea să fie privit prin prisma a ceea ce i s-a întâmplat, ci prin ceea ce face și prin cine este acum. El crede că adaptarea este o alegere.
„Viața nu te întreabă dacă ești pregătit, dar îți lasă mereu opțiunea de a merge mai departe fără să te victimizezi. Nu e vorba despre eroi, suferință sau milă, ci despre normalitate, muncă și responsabilitatea față de tine însuți”, spune Gabriel.
Un aspect despre care spune că este rar întrebat ține de reacția celor apropiați. „De obicei, accentul cade pe accident, nu pe ce a urmat după”.
Apropiații lui, povestește Gabriel, nu l-au tratat diferit și nici cu milă. Nu a fost hiperprotejat, dar nici izolat. „Am fost lăsat să fiu copil, să greșesc, să mă descurc singur. Tocmai această atitudine m-a ajutat să mă integrez firesc și să nu cresc cu sentimentul că sunt altfel”, spune el.
În momentul în care a conștientizat situația în care se află, spune că a înțeles că există doar două opțiuni: ori face ceva cu viața lui, ori trăiește toată viața în drama unui accident. „Am ales să merg înainte”, explică el.
Momentele grele
Au existat, firește, și momente grele. În 2019 a început o serie de operații de reconstrucție. Cel mai dificil moment a fost intervenția la nivelul nasului. „Atunci m-am simțit neputincios și slăbit”.
După această experiență, a decis să se oprească. A dus la capăt intervenția și retușurile necesare, dar a refuzat alte reconstrucții, precum cele la urechi.
„Pentru unii, aceste reconstrucții ar fi fost o prioritate. Pentru mine, nu. Am realizat că, și cu reconstrucții, și fără, voi arăta tot diferit, iar durerea din urmă nu poate fi amorțită de un aspect îmbunătățit puțin”, relatează Gabriel.
Motivația lui a venit din dorința de a nu-și construi identitatea în jurul accidentului, ci în jurul a ceea ce poate face, a alegerilor sale și a drumului pe care îl construiește mai departe.
Acceptare, autonomie și refuzul victimizării
Gabriel nu crede în sfaturi generale sau în discursuri motivaționale forțate, ci consideră că fiecare om are ritmul și lupta lui. Dar din experiența lui își dorește să împărtășească câteva lucruri simple: „Nu-ți construi viața în jurul dramei. Ce s-a întâmplat nu mai poate fi schimbat, dar felul în care alegi să trăiești de acum înainte, da”, sugerează acesta.
Pentru el, acceptarea nu înseamnă resemnare, ci claritate. Iar independența este esențială. „Fă tot ce poți singur, chiar dacă e mai greu la început. Autonomia îți dă demnitate și încredere, mult mai mult decât compasiunea celor din jur”, spune tânărul.
Planurile sale
Planurile lui sunt centrate pe antreprenoriat. Își dorește să se dezvolte și să își extindă activitatea studioului foto și este convins că va realiza mai multe colaborări și proiecte alături de ONG-uri și asociații.
„Fiindcă dețin un studio foto, pot aduce un aport semnificativ acestor proiecte, prin documentare, promovare vizuală sau campanii creative”, concluzionează Gabriel. Obiectivul lui este să combine partea de afaceri cu impactul social, astfel încât munca lui să conteze atât profesional, cât și pentru comunitate.
