Fuga din Harkov a doi refugiați pakistanezi cu o pisică trece prin Piața Romană. „Nu auzisem de România decât ceva legat de Dracula”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După un drum lung și anevoios, doi frați din Pakistan, studenți în Harkov, au reușit să intre în România, țară despre care nu știau prea multe. Încă de la graniță însă i-a surprins ospitalitatea românilor: „A fost ca un festival”. După aproape 3 luni de când au părăsit Ucraina, au reușit să plece mai departe, spre SUA, unde se află o parte din familia lor. Între timp însă au poposit într-o cameră de 8 metri pătrați din centrul Bucureștiului.
Cuprins:
- Prima noapte de bombardamente, la metrou
- Liniștea lui Sharry în Piața Romană
- Plecarea dintr-un oraș bombardat
- Discriminarea din tren
- Șansele ratate de a trece granița în Polonia
- „Nu știam nici măcar că București este capitala României”
- „Totul este mai complicat pentru ei, pentru că vin din Pakistan”
- Canada i-a refuzat, SUA i-a primit
Este noaptea de 23 spre 24 februarie. Într-un apartament din oraşul Harkov, mai mulţi studenţi de diferite naţionalităţi vorbesc despre posibilitatea izbucnirii războiului cu care Rusia ameninţă Ucraina de câteva luni. Se întreabă ce ar putea face în cazul ăsta, ba chiar glumesc între ei. Printre ei şi Sharjeel Gulzar Rana, Sharry cum îi spun prietenii, un pakistanez de 22 de ani, student în anul V la Medicină.
Prima noapte de bombardamente, la metrou
Sharry ar fi putut pleca din Ucraina cu câteva săptămâni mai devreme, dar nu o făcuse din cauza pisicii, un motan botezat Cherry, pe care îl creștea de când era pui.
„Am întrebat ce fac dacă începe războiul. Iar cei de la cabinet mi-au spus să las pisica în stradă şi să fug. Dar cum puteam să fac asta?”. Sharry a rămas ca să îi facă actele pisicii. Nici fratele lui mai mare nu se grăbea să plece: era și el în Harkov, student la Medicină, dar în ultimul an. Spera că nu o să se întâmple nimic până își ia licența.
Așa că au așteptat, la fel ca restul Ucrainei. Până în noaptea de 23 spre 24 februarie.
În apartamentul în care tinerii se adunaseră la un ceai, dintr-odată se aude, ca din depărtare, o explozie. O ignoră, dar apoi încep să se audă din ce în ce mai multe. Se panichează. Una dintre fete, o ucraineancă, începe să primească mesaje de la familie, din presă, şi află cu toţii că erau atacuri cu bombe în Harkov şi în toată ţara.
„Eram speriaţi şi tensionaţi, am început să facem ce putem. Ne-am retras de lângă ferestre şi aşteptam instrucţiuni de la autorităţi, aşa că am rămas în apartament. Mai târziu, am auzit ştirile că trebuie să ne adăpostim la metrou, pentru că bombardamentele se intensificau. Am împachetat tot ce am putut şi am plecat. Am stat la metrou până seara, apoi am ieşit să căutăm ceva de mâncare. Nu era electricitate, am găsit un singur fast-food deschis. Am mers apoi la apartament, am mai luat câteva lucruri şi ne-am întors la adăpostul de la metrou, unde am rămas toată noaptea”, povestește Sharry.
Își amintește că în acea noapte era doar cu prietenii lui, fratele său se adăpostea la o altă stație de metrou, la 20 de minute de locul în care se afla Sharry.
„El avea motanul cu el, dar şi toate documentele noastre. Aşa că a doua zi am luat un taxi, m-am dus la fratele meu şi am stat în staţia lui de metrou încă două nopţi”.
Liniștea lui Sharry în Piața Romană
Suntem în curtea unei case din centrul Bucureștiului, iar războiul din Ucraina a intrat, deja, în cea de-a treia lună. Contraofensiva ucraineană din zona Harkovului abia a început: când stăm noi de vorbă, orașul și satele din jur sunt încă ținta bombardamentelor rusești, la fel ca în acele prime zile ale războiului.
Aici, în București, e o zi însorită de primăvară. Magheru e la mai puțin de două sute de metri distanță, dar în curtea casei în care sunt cu Sharry și cu gazda lui e o liniște de cartier de periferie.
Povestea acelor zile de sfârșit de iarnă, într-un oraș aflat la o mie și ceva de kilometri distanță, pare un pic ireală, chiar dacă, de când a început războiul, întreaga lume a auzit și a văzut astfel de povești ale unor refugiați.
Plecarea dintr-un oraș bombardat
În cea de-a patra dimineaţă în adăpostul de la metrou, fratele lui Sharry a primit un mesaj de la un prieten care tocmai plecase cu un tren spre Liov. Le-a scris să vină la gară pentru că a văzut că o altă garnitură se formase şi urma să plece tot spre Liov. Cei doi fraţi şi-au făcut în grabă bagajele, dar nu au putut chema un taxi mai devreme de ora 6.00, pentru că era stare de asediu şi circulaţia era interzisă.
„Iar trenul pleca la 6.40! Mi-am sunat toţi prietenii să vină cu mine, dar toţi îmi spuneau că nu au cum să ajungă atât de repede. Noi am decis însă că era prea periculos să mai rămânem în Harkov. La 6 fix, eu, fratele meu şi motanul am luat un taxi. Şoferul a mers foarte repede, era şi el foarte speriat, se uita mereu în sus, de teama bombelor. Am ajuns, în final, la gară, dar chiar când ieşeam din taxi, atacurile cu bombe au reînceput. Era totul atât de intens”, rememorează Sharry.
„Ne-am refugiat în gară, acolo trenul urma să plece. Era gol, spre surprinderea noastră, pentru că pasagerii plecaseră, cu trei ore înainte, cu trenul în care era şi prietenul nostru. M-am dus la controlor şi i-am spus că trebuie să urcăm în tren, dar ne-a cerut biletele. Însă nu se putea găsi niciun bilet. I-am spus, cu puţina ucraineană pe care o ştiam, că nu avem de unde să cumpărăm bilete, că vrem doar să plecăm din Harkov. Ne-a trimis la controlorul de la vagonul următor. Şi tot aşa ne-au spus toţi, până când am ajuns la ultimul vagon. Acolo erau şi alţi studenţi străini. Am început să ridicăm vocea. Trenul era pe punctul de a pleca din gară, aşa că am urcat în vagon. Odată intraţi, nu aveau ce să ne mai facă”, povestește Sharry fuga din Harkov, oraș care se află la doar 50 de kilometri de granița cu Rusia.
Discriminarea din tren
Trenul în care se afla Sharry mergea la Kiev și apoi la Liov, în vestul Ucrainei. În următorul oraș după Harkov, trenul oprește și mai mulți studenți africani în primul an de studiu se urcă. Niciunul nu vorbea ucraineană, iar controlorul nu știa engleză. În apropiere de Kiev, acesta le-a cerut studenților africani să coboare. „Dar Kiev era atunci un oraș la fel de periculos ca Harkov. Cele mai multe atacuri se duceau acolo”, explică Sharry.
„I-am spus controlorului că, dacă vrea să îi dea pe ei jos, trebuie să mă dea şi pe mine, iar dacă mă dă pe mine, va trebui să cheme Poliţia. Le-am spus africanilor să nu se dea jos decât la Liov. Nimeni nu avea bilete. Le-am întrebat pe ucrainencele cu copii şi niciuna nu avea bilet. Cred că a fost vorba de discriminare”.
<a href="https://theconversation.com/ukraine-refugee-crisis-exposes-racism-and-contradictions-in-the-definition-of-human-179150" target="_blank" rel="noreferrer noopener">Relatările din presa internațională</a> au arătat că, în primele zile ale războiului, străinii din Africa, Asia de Sud sau Orientul Mijlociu care voiau să fugă din Ucraina au fost supuși <a href="https://www.libertatea.ro/stiri/reportaj-indienii-din-voluntari-scapati-de-razboi-romania-e-un-rai-4010585" target="_blank" rel="noreferrer noopener">discriminării și rasismului</a> în trenuri și la graniță, din partea autorităților ucrainene.
Sharry, fratele lui şi motanul au rămas în cele din urmă în tren, alături de studenții străini. Au mers 24 de ore cu trenul până la Liov, având la ei doar apă şi nişte croasanți. O „babușka” le-a dat niște fructe. Altcineva și-a făcut pomană cu un iaurt. Îmi spune asta doar când îl întreb ce a mâncat în tot acest timp. Însă mâncarea a fost ultimul lucru la care s-au gândit. Important era să ajungă cât mai la vest, să plece din Ucraina.
Șansele ratate de a trece granița în Polonia
La Liov, au apărut alte greutăţi. Voiau să ajungă în Polonia, dar singura posibilitate pe care o aveau la dispoziţie era un autobuz care i-ar fi lăsat la 30 de kilometri de graniţă, distanţă pe care ar fi trebuit să o parcurgă pe jos, în timpul nopţii, la -9 grade. Din nou, motanul i-a făcut să își schimbe planurile. Sharry se temea că nu ar fi supravieţuit acestei călătorii, aşa că au decis să aștepte o altă variantă.
Aceasta a apărut la scurt timp, dar au ratat-o. Un prieten îi aranjase lui Sharry un loc într-un autobuz pregătit pentru „fiul unui VIP străin”, care i-ar fi dus până dincolo de granița poloneză. Un alt prieten îl rugase însă să se ocupe de 15 studenți străini, care urmau să ajungă din Harkov la Liov cu un alt tren. Îi promisese că o va face, așa că a refuzat oferta de a pleca.
„I-am luat de la gară, erau mai mult fete. Erau obosiţi şi înfometaţi, călătoriseră 24 de ore în picioare! Îşi pierduseră bagajele. Dar nu le păsa, erau mulţumiţi că sunt în viaţă. I-am dus la cazare”.
În acest timp a ratat autobuzul pentru „fiul unui VIP străin”, în care o parte din prietenii lui au reușit să urce și să treacă granița ușor în Polonia.
Sharry a înțeles atunci că trebuie să găsească o altă soluție. „Trebuia să mă gândesc la o altă ţară”.
„Nu știam nici măcar că București este capitala României”
Soluţia a venit de la un prieten care se afla undeva în sud-vestul Ucrainei. Le-a spus că, dacă el şi fratele lui reuşesc să ajungă în locul unde se afla el, i-ar fi putut duce, cu mașina, la graniţa cu România. Erau cinci ore de condus până acolo. Sharry și fratele lui au găsit cu greu un taximetrist dispus să-i ducă.
Au ajuns, în cele din urmă, la punctul de trecere a frontierei cu România de la Sighetu Marmaţiei.
„Auzisem despre România doar ceva legat de Dracula. Nu ştiam nici măcar că Bucureşti este capitala, mă gândeam la ceva legat de Imperiul Roman. Credeam şi că oamenii nu prea vorbesc engleza aici, la fel ca în Ucraina, ca în estul Europei. Am decis că următoarea mea misiune este să supravieţuiesc în România şi că va fi mai uşor, dacă am reuşit să scap din Ucraina”, povestește Sharry.
Însă intrarea în România l-a surprins.
După ce am primit ştampila pe paşaport, a fost ca un festival pentru mine. Sute de voluntari erau acolo să ne întâmpine, au venit la noi cu mâncare şi apă. Am primit şi un sim card şi ne-au spus că putem pleca la Cluj cu un microbuz, pentru că Bucureşti era prea departe, era deja noapte. Sharry, student din Pakistan:
„La Cluj am primit un loc unde să stăm, mâncare, totul. M-am odihnit, gândurile negre au mai trecut şi m-am gândit că trebuie să iau legătura cu familia. Mi-am sunat părinţii, în Ucraina nu am putut vorbi deloc cu mama, iar ea e genul care se îngrijorează și din nimic. Am primit mesaje vocale de la ea, dar nu am găsit curajul să o sun, pentru că ar fi plâns. A plâns mult când am vorbit cu ea”, povestește el azi încă emoționat.
„Totul este mai complicat pentru ei, pentru că vin din Pakistan”
Sharry are un unchi în Canada, iar tatăl şi alţi doi fraţi trăiesc, de câțiva ani, în SUA. Doar mama este în Pakistan, împreună cu o soră care studiază acolo. S-a gândit mai întâi să încerce să ajungă în Canada, despre care aflase că a simplificat procedurile de acordare a vizelor pentru refugiaţii din Ucraina.
După o săptămână la Cluj, Sharry şi fratele lui au ajuns cu trenul la Bucureşti, la început de martie. Au accesat site-ul românesc dedicat refugiaţilor din Ucraina şi aşa au ajuns la Iulian, cel care i-a primit în apartamentul lui din centrul Capitalei.
Am încropit o cameră într-o debara de 8 metri pătraţi. O canapea, o saltea gonflabilă şi un calorifer sunt toate obiectele care le încap în cameră. Sunt condiţii modeste, dar ei sperau că o să plece cât mai repede spre Canada sau SUA.Iulian, gazda lor din București:
„Occidentul păstrează însă aceleaşi reguli rigide, mai ales pentru non-ucrainenii refugiaţi din Ucraina. Nu prea primesc vize. Şi apropo de discriminare, când m-au sunat să-i cazez tot pe principiul ăsta a fost. Ajută-i, că sunt doi băieţi şi-o pisică şi nu corespund profilului-robot. Mă gândesc că e vorba de o super ipocrizie. Ce facem noi aici? Mai sunt vreo patru-cinci războaie în lume. De ce ne-am activat doar acum? Nu ştiu să răspund. Totul e mai complicat pentru ei, pentru că vin din Pakistan”, conchide Iulian, gazda lor.
Canada i-a refuzat, SUA i-a primit
Încercarea de a primi o viză pentru Canada a eşuat, aşa că cei doi fraţi au început demersurile la Ambasada SUA. În momentul în care am vorbit cu Sharry, el şi fratele lui aşteptau un răspuns de la americani. Nu prea îşi făceau speranţe că vor reuşi, pentru că şi acolo au întâmpinat piedici.
Vestea bună a venit însă peste câteva zile. Primiseră vizele şi puteau pleca la familia lor pe care nu au mai văzut-o de aproape cinci ani, din cauza distanţei mari şi a pandemiei. Acum, când citiți povestea lor, motanul Cherry va fi zburat deja peste Ocean, în prima lui călătorie cu avionul. Stăpânul lui, Sharry, nu l-a lăsat în urmă.
