Povestea Holodomorului din 1932-1933: milioane de ucraineni, victime ale foametei organizate de regimul lui Stalin
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei, la finalul lunii februarie 2022, reprezintă doar cel mai recent episod dintr-o relație istorică marcată de tensiuni și suferință între cele două națiuni. Oricât de devastator ar fi conflictul actual, pierderile umane și distrugerile produse nu se pot compara cu tragedia care a lovit Ucraina cu aproximativ opt decenii în urmă.
Cuprins:
- Cum a avut loc Holodomorul când Ucraina era în plină dezvoltare
- De la suspiciune la represiune: deportări masive, mii de familii fiind trimise în Caucaz sau în Siberia
- Foametea din 1932–1933. Stalin a blocat granițele republicii
- Foametea a dus la acte extreme, inclusiv canibalism
- Genocidul a lăsat răni adânci în conștiința națională a Ucrainei
Este vorba despre foametea provocată intenționat de regimul sovietic la începutul anilor ’30, cunoscută sub denumirea de Holodomor. Timp de zeci de ani, acest episod a fost eliminat din manualele de istorie ale statelor din blocul estic, însă memoria colectivă a poporului ucrainean l-a păstrat vie, transmisă din generație în generație prin relatări orale, încărcate de durere și traumă.
Cum a avut loc Holodomorul când Ucraina era în plină dezvoltare
Privind retrospectiv, apare firesc întrebarea: cum a fost posibil ca un dezastru de asemenea proporții să se producă în inima Europei, într-o perioadă în care continentul traversa o relativă prosperitate, după șocul Primului Război Mondial? Răspunsul se regăsește în contextul politic și economic al Ucrainei din acea vreme.
După încheierea războiului civil rus și consolidarea puterii bolșevice, Ucraina a cunoscut, paradoxal, un deceniu de dezvoltare. Economia, viața culturală și structura socială au beneficiat de politica sovietică de korenizare („indigenizare”), care urmărea promovarea populațiilor locale în aparatul administrativ și în structurile de partid. Această strategie nu a fost aplicată exclusiv în Ucraina, ci în toate republicile Uniunii Sovietice.
Inițial, efectele au fost pozitive: reformele sociale au eliminat multe dintre inechitățile legislației țariste, iar economia a primit un impuls vizibil. Totuși, această politică a avut o consecință neprevăzută pentru Stalin: consolidarea identității naționale ucrainene.
Ucraina era, ca și astăzi, unul dintre cei mai mari producători de cereale ai regiunii. Chiar și după colectivizarea a aproximativ 70% din terenurile agricole până în 1930, producția rămânea considerabilă. Uniunea Sovietică depindea de aceste recolte atât pentru alimentarea populației, cât și pentru achitarea datoriilor externe, contractate în vederea accelerării industrializării.
De la suspiciune la represiune: deportări masive, mii de familii fiind trimise în Caucaz sau în Siberia
Una dintre cauzele fundamentale ale tragediei a fost obsesia lui Stalin față de pericolele externe. Liderul sovietic era convins că state precum Polonia sau Japonia ar sprijini mișcările naționaliste ucrainene. Descoperirea rezervelor de grâne ascunse de țărani a dus la stigmatizarea acestora sub eticheta de „culaci”, termen folosit pentru a desemna gospodarii înstăriți.
În logica regimului, drumul de la acuzația de „culac” la cea de trădător contrarevoluționar era extrem de scurt. Stalin concepea Uniunea Sovietică drept un stat al muncitorilor industriali, iar țărănimea – în special cea ucraineană – era percepută drept un simbol al identității naționale și, implicit, o amenințare la adresa unității statului.
Colectivizarea forțată și campania de deculacizare au început în Ucraina în 1928. Metodele au variat de la presiuni psihologice până la deportări masive, mii de familii fiind trimise în Caucaz sau în Siberia. Puțini țărani au acceptat de bunăvoie să renunțe la pământ, majoritatea asociind măsura cu revenirea la practicile opresive ale regimului țarist.
Cei declarați „culaci” erau, în cel mai fericit caz, deportați în lagărele de muncă ce aveau să alcătuiască sistemul Gulagului. În paralel, aproximativ 10 milioane de oameni au părăsit mediul rural și s-au refugiat în orașe, slăbind dramatic capacitatea agricolă a regiunii.
Foametea din 1932–1933. Stalin a blocat granițele republicii
În vara anului 1932, autoritățile sovietice au impus cote de predare a produselor agricole complet nerealiste. Temându-se de represalii, funcționarii locali au recurs la confiscări totale, luând nu doar surplusul, ci și rezervele destinate supraviețuirii zilnice.
Creșterea furturilor, cauzată de disperare, a fost folosită ca justificare pentru adoptarea unor legi extrem de dure. Orice sustragere din „avutul statului” era pedepsită cu ani grei de muncă forțată sau, frecvent, cu execuția. Satele care nu îndeplineau planurile impuse erau incluse pe „liste negre”, fiind izolate complet: nu mai primeau echipamente, nu mai puteau face schimburi comerciale și erau practic condamnate la moarte prin înfometare.
Foametea a lovit aproape exclusiv Ucraina. Stalin a blocat granițele republicii prin introducerea unui sistem strict de pașapoarte, inclusiv interne, împiedicând populația să se deplaseze în căutarea hranei. Confiscările au continuat, iar oamenii erau încurajați să-și denunțe vecinii care ascundeau alimente, primind în schimb o parte din bunurile confiscate.
Foametea a dus la acte extreme, inclusiv canibalism
Pe măsură ce situația se agrava, locuitorii au sacrificat ultimele animale, apoi au început să vâneze câini și pisici. În cele din urmă, au apărut numeroase cazuri de canibalism. Aproximativ 2.500 de persoane au fost judecate oficial pentru astfel de fapte, deși mărturiile epocii sugerează că fenomenul era mult mai răspândit.
Abia în toamna anului 1933, autoritățile sovietice au trimis ajutoare alimentare, însă acestea reprezentau doar o mică parte din cantitățile confiscate anterior. Numărul exact al victimelor nu este cunoscut; estimările variază între 2 și 10 milioane de morți, iar cifra reală va rămâne probabil imposibil de stabilit.
Genocidul a lăsat răni adânci în conștiința națională a Ucrainei
Termenul „Holodomor” provine din ucraineană, din cuvintele holod (foamete) și mor (moarte sau distrugere). Această foamete artificială a lăsat răni adânci în conștiința națională a Ucrainei. De aceea, în 1941, la invazia Germaniei naziste în Uniunea Sovietică, o parte a populației ucrainene i-a întâmpinat inițial pe germani ca pe niște eliberatori, iar mulți s-au oferit voluntari să lupte împotriva rușilor, fie din patriotism, fie din dorință de răzbunare.
În prezent, a patra sâmbătă din luna noiembrie este dedicată comemorării victimelor Holodomorului și ale represiunilor politice sovietice. Până astăzi, 24 de state recunosc oficial Holodomorul drept genocid.
Deși dezbaterea privind utilizarea termenului de „genocid” rămâne deschisă, un lucru este cert: trauma colectivă nu a fost uitată. Amintirea suferinței îndurate continuă să influențeze relația dintre ucraineni și Rusia, resentimentele istorice fiind încă profund resimțite în societatea ucraineană contemporană.
