Ilja Leonard Pfeijffer, scriitor: „Viitorul Europei nu poate fi bazat pe modelul nostalgic al forțelor de extremă dreapta inspirat de Viktor Orban”

Peste 40 de volume publicate și zeci de premii

Poet, romancier, dramaturg și eseist, Ilja Leonard Pfeijffer (56 de ani) este una dintre cele mai originale voci ale literaturii neerlandeze contemporane. A studiat limbile clasice și și-a susținut doctoratul în 1996 la Universitatea Leiden cu o teză despre poetul grec Pindar. Este singurul autor neerlandez care a câștigat la debut premii atât pentru poezie, cât și pentru proză. A publicat peste patruzeci de volume de versuri și proză. 

A locuit și a lucrat mulți ani în Genova, dedicând acestui oraș romanul La Superba (2013), roman ce i-a adus succesul la nivel internațional și a fost premiat printre altele cu Libris Literature Prize, dar și cu prestigisul premiu KANTL pentru proză (acordat de Academia Regală a Belgiei). În 2017 a publicat romanul Peachez, een romance. Scriitorul neerlandez a câștigat zeci de premii internaționale până acum pentru volumele publicate. 

Oricine caută constante în opera sa multifațetată, în afară de imaginile intense și muzicalitatea frazelor sale și de suplețea stilului său, va remarca faptul că, în mare parte din lucrările sale, apreciatul scriitor explorează constant tensiunea dintre fapte și ficțiune.

Începând din 2008,  Ilja Leonard Pfeijffer s-a stabilit în orașul italian Genova. 

În octombrie 2024, Ilja Leonard Pfeijffer a venit în România, la a XII-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), festival ce a reunit sute de invitați de marcă de pe tot globul. 

Publicat în română la Editura Nemira în 2023 și cu drepturi de traducere vândute în peste 20 de țări, „Grand Hotel Europa” este considerat un roman de excepție, fiind vândut în sute de mii de exemplare pe tot globul. Un roman despre dragostea în vremea turismului de masă, despre identitate europeană, nostalgie și sfârșitul unei ere. Un scriitor neerlandez se stabilește la Grand Hotel Europa, un loc „pe vremuri grandios“, pentru a scrie povestea relației abia încheiate cu Clio, specialistă italiană în istoria artei. Pentru ea se mutase de la Genova la Veneția, cu ea călătorise în Malta, Palmaria sau Cinque Terre în căutarea ultimului tablou, pierdut, al lui Caravaggio. Pe măsură ce rememorează această dragoste, devine fascinat de personajele care populează hotelul: un majordom cu maniere rafinate din altă epocă, un valet care citește Eneida, un magnat grec, un bătrân erudit, o poetă feministă – totul pe fundalul unei Europe care, asemenea marii iubiri a protagonistului, „trăiește în trecut“.

Nostalgia este, paradoxal, o constantă a identității europene

-Libertatea: Grand Hotel Europa este un roman magistral despre vechiul continent, unde există atât de multă istorie încât pare că nu mai rămâne loc pentru viitor. Ar putea Europa să atingă vreodată un echilibru între istorie și viitor? 
-Ilja Leonard Pfeijffer (zâmbește): Îți mulțumesc că ai început imediat cu una dintre cele mai dificile întrebări. Trebuie să realizăm ce suntem și care sunt slăbiciunile și punctele noastre forte. Poate că sunt aceleași. Și atunci, desigur, nu avem prea multe opțiuni.

Trebuie să găsim un echilibru între istoria pe care nu o putem șterge, chiar dacă am vrea, și viitorul spre care ne îndreptăm inevitabil. Da, acest echilibru este ceea ce încercăm să găsim. Și nu întotdeauna reușim.
De fapt, poate că pot să-ți spun că ideea inițială pentru acest roman a avut mult de-a face cu faptul că m-am mutat din Olanda în Italia. M-am mutat în vara anului 2008. Nu a fost deloc planificat.
A fost cumva neașteptat. S-a întâmplat. Așa că m-am trezit în Italia. Și această mutare a avut câteva efecte. Ar fi ciudat dacă nu ar fi fost așa. În primul rând, am observat că, treptat, am devenit puțin mai puțin olandez.
Ceea ce este foarte sănătos pentru o persoană. Am observat că am devenit poate puțin mai italian. Ceea ce este, de asemenea, o consecință foarte fericită. 

– Cum v-a schimbat cel mai mult mutarea în Italia?
– Mai presus de toate, am observat că am început să mă simt mai european. Pentru că, atunci când ai două țări în care te simți acasă, poți avea și multe alte țări în care te simți acasă. Este ceva natural, într-un fel. Și de ceva vreme mă gândeam ce ar putea însemna asta. Ce înseamnă să te simți european? Ce ar putea fi identitatea europeană? Și, de fapt, acest roman, Grand Hotel Europa, a luat naștere din această întrebare personală pe care mi-o puneam.

Și atunci când începi să te gândești la asta, la ce ar putea fi identitatea europeană. Poate că nici nu trebuie să te gândești prea mult înainte de a ajunge la concluzia că are mult de-a face cu relația noastră cu trecutul. Și, într-un mod foarte literal, tangibil, suntem înconjurați de trecut în Europa.

Mai ales într-o țară ca Italia, trecutul este peste tot. În Genova, locuiesc vizavi de o catedrală din secolul al XI-lea. Așadar, sunt înconjurat de istorie. Și într-o țară ca Italia, nici măcar nu este ceva excepțional. Este peste tot. O normalitate frumoasă, într-un fel. Și tot acest trecut care ne înconjoară, desigur, este mândria noastră și ne simțim bine în legătură cu asta, suntem mândri de asta. Dar poate că există și o parte negativă.

Pentru că, atunci când îți trăiești întreaga viață înconjurat de vestigiile secolelor glorioase din trecut, mai devreme sau mai târziu ești tentat să concluzionezi că trecutul era un loc mai bun. Că vremurile cele mai bune au rămas în urmă. Și această nostalgie este, în mod paradoxal, o constantă a identității europene.

Am avut întotdeauna sentimentul că trecutul era un loc mai bun. Chiar și grecii antici, când încă construiau civilizația noastră, credeau că epoca de aur era în trecut. Nostalgie continuă pentru vremurile trecute.

„Europa a ajuns într-un moment istoric în care trebuie să se reinventeze”

– Cum ați ajuns la acest sentiment?
– Dacă te gândești bine, poți găsi și argumente obiective pentru a concluziona că, în cazul Europei, trecutul era un loc mai bun. De exemplu, din punct de vedere geopolitic, acest lucru era evident. Secolele în care țările Europei dominau lumea sunt definitiv în urma noastră. Și totul este spre bine, nu mă înțelege greșit.

Nu, este absolut corect. Dar înseamnă că Europa a ajuns la un moment în istorie în care trebuie să se redefinească. Trebuie să-și redefinească poziția între puterile mondiale. Și exact asta încercăm să facem cu acest proces de unificare europeană, extrem de lent și extrem de frumos. Și poate că și din punct de vedere economic, Europa a cunoscut vremuri mai bune în trecut. Și poate că acest lucru este diferit într-o țară ca România.
Dar observ foarte clar în Occident și mai ales în țările din jurul Mediteranei că vechiul model economic bazat pe industrie este din ce în ce mai puțin valabil. De exemplu, orașul Genova, unde locuiesc, avea o industrie navală foarte dezvoltată.
Dar în prezent, acest lucru are din ce în ce mai puțin sens din cauza concurenței din Asia. Există multe exemple de acest fel. 

Așadar, și din punct de vedere economic, Europa a ajuns într-un moment istoric în care trebuie să se reinventeze.Și acest lucru este mai vizibil în sud decât în nord. Și atunci vezi că, ca economie alternativă, ca modalitate alternativă de a câștiga bani, se apelează la această caracteristică centrală a identității europene, care este omniprezența trecutului. Și asta este ceva ce se poate vinde.

Poți vinde trecutul tău. Poți vinde bilete la muzee, bilete la monumente, iar asta atrage turismul. De aceea turismul a devenit, de asemenea, o temă centrală în acest roman care este despre trecut.
Acesta este un exemplu al ceea ce întrebai tu, despre încercarea de a găsi un echilibru între trecut și viitor, cu toate problemele care vin odată cu asta. Inclus. Da, poate că nu este răspunsul corect, dar este o încercare.

– Cât de mult îi lipsește Europei gloria secolelor trecute?
– Da, bine, așa cum am spus mai înainte, suntem încă înconjurați de acea glorie. Și, de fapt, cred că uneori nu realizăm că este gloria trecutului. Uneori facem greșeala de a crede că este încă valabilă, că este încă gloria prezentului. Acest lucru explică, de exemplu, Brexit-ul. 

Brexit-ul, desigur, este, în esență, un lucru foarte nostalgic, să crezi că cea mai bună modalitate de a rezolva problemele de astăzi este să dați ceasul înapoi, la o perioadă în care aceste probleme încă nu existau. Și când Marea Britanie era centrul glorios al unui imperiu. Dar atunci uitați că imperiul nu mai există, că face parte din trecut, nu din prezent.

– Când v-a influențat cel mai mult corectitudinea politică în scrierile dumneavoastră?
– Aceasta este o problemă foarte importantă și foarte complicată. Și, de asemenea, poziția mea față de corectitudinea politică este foarte complicată și ambiguă.
Pentru că, să încep prin a spune că cred că este un lucru foarte bun.

Cred că este un lucru foarte bun că devenim mai conștienți de prejudecățile pe care le aveam, de opiniile care pot răni pe alții și de toate aceste lucruri. Este un lucru foarte bun.

Dar, uneori, corectitudinea politică capătă aproape caracteristicile unei noi religii, ale unui nou dogmă. Și aici devin foarte alergic. Încerc să învăț din asta. Dar, în același timp, nu vreau să mă influențeze la fel de mult cum îi influențează pe alții.

Dar este o poziție foarte delicată. Dar este dificil, pentru că poate în romanele mele anterioare, romane pe care le-am scris când eram tânăr și care nu sunt traduse, puteam încă să scriu o scenă de sex doar pentru plăcerea de a scrie o scenă de sex. În zilele noastre, asta a devenit foarte dificil. 

Așadar, în Grand Hotel Europa am o scenă cu personajul Memphis, în care tema este abordată în mod real. Subliniez faptul că există un contract și apoi fac scena de sex urâtă, dureroasă, aproape pornografică.

Dar asta se datorează conștientizării corectitudinii politice și, într-un fel, este parțial de acord cu ea și parțial în conflict cu ea. Dar în prezent mi-ar fi imposibil să scriu o scenă de sex heterosexual clasică fără să mă gândesc la asta.

„Nu cred că poate într-o zi inteligența artificială va putea scrie romane mai bune decât scriitorii reali”

– Este AI cel mai mare dușman al literaturii?
– Nu, nu cred. Nu, AI este, desigur, o dezvoltare foarte interesantă și foarte potențial periculoasă în multe privințe. Dar nu cred că amenință literatura. Nu cred că poate într-o zi AI va putea scrie romane, romane mai bune decât noi. Am auzit la un moment dat o discuție foarte interesantă despre asta în Olanda. Un scriitor, un coleg de-al meu, care este expert în acest domeniu a fost întrebat la un interviu întrebat dacă se teme că, la un moment dat, AI va fi capabilă să scrie romane experimentale strălucitoare.

Răspunsul lui a fost că aceasta este, de fapt, o întrebare greșită. Este foarte probabil ca AI să fie capabilă să facă asta într-o zi. Pentru că vedem că AI este capabilă să facă mai multe lucruri decât nu poate face.

Așadar, este foarte probabil ca într-o zi să scriem romane experimentale geniale. Dar atunci, când computerul va produce 100, 200, 2000 de romane geniale pe zi, cine le va citi? Este o întrebare foarte bună. Și probabil vom ajunge la concluzia că, dacă computerul scrie toate aceste romane geniale, poate că tot computerul trebuie să le citească.

Poate că noi nu suntem interesați. Pentru că, în cele din urmă, literatura este un act de comunicare. Și nu ne interesează atât de mult ce are de spus computerul. Pentru că computerul nu este un semen al nostru. Ne interesează ce au de spus semenii noștri.

– De ce turismul contemporan este atât de plin de clișee? De exemplu, cumpărarea în Europa a suvenirurilor fabricate în China. 
– Da, este minunat, nu-i așa? (Râde ) Avem toți acești turiști chinezi care vin în Europa. Pentru a cumpăra din propria lor țară. În Veneția, vezi asta zilnic. Pentru că în zilele noastre sunt foarte mulți turiști chinezi în Veneția. Și toți cumpără aceste minunate suveniruri venețiene fabricate în China.
Este absurd. Incredibil. Este un paradox uriaș. Asta înseamnă globalizarea pentru unii. Dar știi care este paradoxul meu preferat despre turism? Turiștii sunt întotdeauna ceilalți. Noi nu suntem turiști. Noi suntem poate călători. Ne deranjează turiștii. Ne deranjează.

Diversitatea culturală, punctul forte al Europei

– Există o soluție pentru contradicțiile multiple ale Europei?
– În primul rând, cred că contradicțiile multiple, diversitatea Europei, sunt de fapt punctul ei forte. Asta face Europa bogată. Toate diversitățile culturale fac parte din punctul nostru forte. Spre deosebire, de exemplu, de Statele Unite. În Statele Unite, poți călători zile întregi. Ești tot în aceeași țară, cu aceeași limbă, cu aceeași cultură, cu aceeași mâncare.
În Italia, fiecare regiune, fiecare provincie, fiecare oraș are propria istorie, propriile obiceiuri, propria cultură, propria bucătărie. Atât de multă diversitate. Din Genova, când iau trenul spre est, după o oră sunt în Emilia-Romagna și totul este diferit. Total diferit, ca și cum ar fi o altă țară, deși este aceeași țară. Dar tocmai de aceea Italia este atât de bogată din punct de vedere cultural. De fapt, cred că Italia ar putea fi un model pentru unitatea europeană, în sensul că Italia a devenit una în mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu Risorgimento.
Dar unificarea Italiei a reușit doar pe jumătate. Așadar, au creat o unitate politică, care este de fapt surprinzător de eficientă. Funcționează destul de bine. Dar toate diferențele culturale au rămas. Și cred că acest lucru ar putea fi un model pentru unificarea Europei. Cred că avem nevoie de o unitate politică, o unitate politică puternică și eficientă.
Dar trebuie să prețuim toate diferențele noastre culturale, toate limbile noastre, toate istoriile noastre diferite. Să fim deschiși, într-un fel, să împărtășim, să nu fim egoiști. Da, trebuie să le punem sub umbrela unei unități politice eficiente, dar asta nu înseamnă că trebuie să devenim toți la fel.

– Cum vedeți viitorul identității Europei?
– Ei bine, pot da un răspuns realist sau un răspuns idealist. Răspunsul idealist este că aș vedea Statele Unite ale Europei exact așa cum tocmai am descris, ca o unitate politică reală, cu toate diferențele culturale care ne caracterizează și care sunt punctul nostru forte. Și sper că răspunsul realist este același cu răspunsul idealist. Și pentru că cred că această evoluție este inevitabilă, dacă ne gândim bine. 

Dar, desigur, spun asta într-un moment în care există și în Europa multe forțe contrastante. Există toate aceste forțe de extremă dreapta care câștigă avânt în multe țări europene diferite. Este această mișcare inspirată de Viktor Orban. Dar cred că acestea sunt mișcări nostalgice. Și mai devreme sau mai târziu ne vom da seama că viitorul nu poate fi bazat pe acest model nostalgic. Pur și simplu nu există alternativă la unificarea europeană.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro