Interviu | Ruxandra Gubernat, regizoarea primului documentar despre Generația Z produs în România: „Ne plângem că tinerii nu au voce, dar nu ne ducem să vorbim cu ei”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Vis. Viață” (Imaginary Youth), primul documentar observațional despre Generația Z produs în România, urmează să fie lansat în cinematografe, cu proiecții programate la București, Cluj-Napoca și Timișoara.
Trei adolescenți din medii sociale diferite au fost urmăriți timp de patru ani de coordonatorii proiectului. Subiecții, Una - o actriţă, Habet - un trapper şi Ştefania - o activistă de mediu, împărtășesc publicului trăirile lor intime, necosmetizate, legate de viața de zi cu zi.
Ruxandra Gubernat este regizoare de film documentar și cercetătoare. „Vis. Viață” reprezintă debutul ei regizoral. În prezent, regizează și coproduce documentarul „Childless” și documentarul observațional „Love Porn”. Din 2019, este mentor în programul de media literacy Focus, un proiect de împuternicire prin arta cinematografică pentru adolescenți din comunități rurale. În 2023, a cofondat Asociația Patrupetrei, unde lucrează pe proiecte care explorează drepturile femeilor sau reprezentarea tinerilor.
Mai jos, un dialog între Vasile Ernu și Ruxandra Gubernat.
Libertatea: „Vis. Viață” (Imaginary Youth) este filmul tău de debut și se ocupă de o temă dragă mie, dar tare riscantă. Este primul film documentar despre Gen Z produs în România. Cum ai decis să ataci o astfel de temă?
Ruxandra Gubernat: Când am început proiectul, nu știam că va fi primul documentar despre Gen Z. Era un moment în care se vorbea din ce în ce mai mult despre cât de puțin implicați și apatici sunt tinerii/adolescenții, dar și o perioadă în care a apărut cea mai mare mișcare globală a adolescenților. Citeam studii, dar nu cunoșteam terenul. Așa că am făcut asta, m-am dus la sursă. Am început să vorbesc cu zeci de adolescenți, am scris un studiu despre Fridays for Future și Global Climate Strike România și am gândit Imaginary Youth/Vis. Viață. Am plecat cu multă iubire pentru adolescență, cred că personal nu am depășit niciodată (sau încă) etapa întrebărilor și descoperirilor. Să inițiez și să lucrez pe proiectul ăsta a fost una dintre marile bucurii ale vieții mele.
- Ai avut un concept bine pus la punct pe care l-ai urmărit sau ai modificat de-a lungul timpului scenariul?
- Am avut un plan și intuiții care au ajutat la construcție, dar nu sunt adepta scenariului în documentarul observațional. Nu că aș fi avut experiență în observațional. Vis. Viață a fost prima mea încercare. Dar din socializarea mea în cercetare am rămas cu interacționiștii simbolici și tipul de teren pe care îl făceau. În continuare cred în interacțiunile cotidiene, în descoperirea treptată a spațiului/mediului personajelor, fără presiuni tematice, fără așteptări imediate. În afară de axa asta „rămân/plec din țară”, care a funcționat ca incitator, ca punct de pornire în reflecția despre condiții/statut/limitări/aspirații, cred că am fost foarte răbdători. M-a interesat, într-adevăr, să intersectez mediile sociale, să merg dintr-un spațiu în altul, să schimb unghiul din care privim sau suntem lăsați să vedem lumea.
- Spune-mi, te rog, care sunt firele, temele majore pe care le urmărești?
- Am pornit de la tema migrației tinerilor, o temă mare și prezentă în toate societățile semiperiferice, cu impact pe termen lung asupra societății și individului. Și mi-am spus că adolescența, momentul în care ni se stabilesc reperele și identitățile, e un loc mai puțin explorat în România, chiar și tema plecării din țară.
Ne plângem că tinerii nu au voce, dar nu ne ducem să vorbim cu ei. Așa că am avut o mie de curiozități. De la cum ajungem să ne afirmăm independența la cât de mult suntem afectați de societatea de consum, de exploatarea în societatea capitalistă unde confortul individului contează atât de puțin. Cum ne protejăm de violența media și cum ne influențează social media relațiile offline. Cum ne ajustăm așteptările create în exteriorul nostru la realitățile cărora trebuie să le facem față. M-au interesat anxietatea și depresia, care par să fie mult mai prezente sau mult mai deschis abordate la adolescenții din generația asta decât la cei din generația mea.
- Ai lucrat patru ani la documentar. A fost programat timpul de lucru sau a fost o întâmplare? Patru ani în viața unor adolescenți reprezintă mult timp.
- Mi-am propus să stau cât mai mult cu ei. Când am început, ei erau deja clasa a X-a, dar mi-am dorit să filmăm cel puțin până la finalul liceului. Să închidem împreună etapa asta. Am vrut să avem cât mai mult timp împreună. Dar cred că am mers un pic cu capul înainte. A fost riscant, cum spuneai, din mai multe motive. Primul ar fi că în acest tip de documentar nu ai siguranța că vei reuși să stabilești relația solidă și stabilă cu oamenii pe care îi filmezi. Deși semnăm niște acorduri de filmare, e normal pentru subiecți să se poată retrage oricând. Cu atât mai mult cu cât vorbim despre adolescenți, nu unul, ci trei, fiecare cu personalitatea și dramele sale. Să reușesc să-i țin pe toți în proiect pentru atât timp mi s-a părut o mare realizare.
În al doilea rând, a fost pandemia, cu perioade lungi în care nu am putut merge la filmări, timp în care le-am dat telefoane și am regizat prin WhatsApp. Iarăși, un moment în care puteam să îi pierd. Dar au rămas cu mine, cu noi. Și presiunea nu era numai la ei. Eu am născut în septembrie 2020, am filmat până pe final de 2022. A fost o lume nouă și pentru mine. A trebuit să mă ajustez, readaptez, să fiu lângă copil, dar și pe teren. L-am luat la filmări de la 7-8 luni. Pe de altă parte, poate chiar aceste crize și schimbări majore ne-au apropiat și au creat intimitatea pe care mi-am dorit s-o transmitem în film. Am fost și o echipă supersolidă, cu Andrei Dudea - directorul de imagine și cu Henry Rammelt - care a făcut sunetul și asistența de regie. Și cred că au simțit copiii unitatea echipei.
- Selecția eroilor - deloc o problemă simplă: cum ai procedat? Toți adolescenții selectați la început au rămas până la capăt sau s-au mai schimbat?
- Am filmat cu 12 adolescenți. Dintre ei, 8 nu mai sunt în țară. Dar Una, Habet și Ștefania au fost acolo de la prima până la ultima filmare. Acum am rămas doar cu Una. Habet muncește în Hamburg și Ștefania - la Bruxelles. Revenind, am fost norocoasă, pentru că ei sunt atât de diferiți. Vin cu energii, discursuri, bagaje diferite. Iar în construcția filmului, asta m-a ajutat foarte mult. Și cred că funcționează și pentru privitor, ajută la conectarea emoțională pe care mi-am dorit-o.
- Care ți s-au părut cele mai grele probleme cu care se confruntă ei? Ce-i frământă? Ce-i doare?
- În afară de toate problemele cu care ne-am confruntat noi ca adolescenți - familie, școală, bani, anxietate - cred ca flexingul, cum ar spune ei, e dureros. Presiunea socială de a te expune. Obligația parcă de a fi materialist și consumist. Ești cumva forțat să arăți un stil de viață pe care, în majoritatea cazurilor, nu ți-l poți permite. Și asta vine cu consecințe serioase asupra încrederii de sine, provoacă probleme de identitate și valoare personală.
- Cum a fost cu pătrunderea în intimitatea lor, a familiilor lor? Unde se pune un hotar, până unde se poate merge și unde pui tu hotar? Sunt momente de parcă te uiți la ei prin gaura cheii. Sau poate că ei se comportă natural cu tine și camera. Cum te-au acceptat? A fost ușor, greu să pătrunzi în viața lor?
- Am avut de la început gândul acesta, că trebuie să mă duc foarte sinceră și, deși nu știu unde ne va duce proiectul, să fiu dispusă să le arăt cine sunt, ce-mi place și ce mă sperie, să fiu onestă cu așteptările mele și să îi asigur că vom crea împreună un spațiu în care limitele sunt respectate, în care nu există teama că îi voi expune sau exploata.
Cred că și faptul că le-am dat telefoane și le-am spus „uite, voi sunteți cocreatori și atunci când nu mă vreți în spațiul vostru, aveți libertatea să documentați așa cum simțiți voi… sau deloc” i-a împuternicit. Cred că i-a făcut să înțeleagă că noi îi acompaniem în drumul lor, dar că, până la urmă, ei decid și impun limitele. Asta într-o primă etapă. După care am început să facem parte unii din viața celorlalți, ni s-au intersectat viețile. Părinții, surprinzător, m-au acceptat și ei destul de rapid. Am apreciat asta, că și-au susținut copiii în proiect și nu le-a fost teamă să se arate.
- Mereu suntem tentați să comparăm. Eu am scris o carte despre adolescența mea în speranța unui dialog cu generația copilului meu. Pare că adolescența noastră e diferită de a lor, chiar dacă există un pattern comun. Cum a fost adolescența ta și dacă ai simțit diferențe mari față de ce ai văzut?
- Mi-am petrecut adolescența într-un oraș mic, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, unde erau puține spații doar pentru mine. Libertatea supravegheată nu e idealul unui adolescent. Cred că eram visătoare, nu foarte sociabilă, dar nu mi-a lipsit niciodată curajul să-mi afirm identitatea. Atât cât știam despre ea. Am mai spus asta, dar lentoarea cu care se petreceau lucrurile în adolescența mea m-a ajutat să-mi găsesc reperele.
- Ai fost tentată, ca adult, să intervii în viața și problemele lor în timp ce lucrai cu ei?
- Am fost și m-am simțit foarte vinovată că nu am făcut-o, în câteva cazuri. E foarte ingrată munca asta. E o condiție nescrisă să te apropii cât mai mult de personaj, să creezi un spațiu sigur pentru destăinuire. Așa că ajungi în locurile cele mai intime, la momente foarte personale și intense emoțional. Dacă intervii, alterezi realitatea. Și trebuie să alegi rolul pe care ți-l asumi. Mi s-a părut corect să fiu regizor și, după ce am terminat filmările, să fiu orice au avut ei nevoie să fiu pentru ei. Și suntem în continuare în această relație, la șase ani de când ne-am cunoscut.
- Cum vezi acum, după munca aceasta și după o detașare: avem o generație tânără optimistă sau pesimistă? Sau, mai degrabă, cum o percepi acum?
- Nu-mi place să generalizez, dar copiii/tinerii cu care am lucrat au curajul să spună cine sunt și ce vor. Sau că nu știu cine sunt și ce vor. Sunt niște indivizi în care am încredere. No bullshit! Sper că le-am dat și eu un pic de avânt să fie așa. Și să se arate oricând lumii.
DyVeOa 18.09.2024, 21:16
Abia astept sa vad filmul/documentarul! Pot spune cu ochii inchisi FELICITARI pt proiect!
Bogdan53 20.09.2024, 19:38
Asa, orbește!? Sunt convins ca te vei umple de încântare... căci rușinea nu e cool.
Sfantul__Cuvios_Pafnutie 18.09.2024, 23:45
Normal, simbolurile GenZ: actriţa, trapperul şi activista. Mai adăugaţi influensărul şi videochatista şi-i aveți pe toţi. Chiar nu mai există care să NU fie legaţi de mâini şi de picioare de internet şi smartfon? Că asta e tot ce auzim: cum alții sunt de vină, presiunile mediului online, social media, anxietăți și neapărat mental health breaks, cât mai multe, că altfel își pun cravata de cânepă dacă ultima poză n-are destule laic-uri pe feisbuc. Și, binențeles, esploatarea capitalistă. Aș fi vrut să prindă perioada aia faină, comunistă, fără internet și smartfon, să fi văzut ce bine era. Sunt curios ce părere ar avea despre mental health break-urile de pe vremea socialismului.