Darul unor săteni din Dâmbovița și al unei asociații pentru un bărbat invalid, cu un fiu bolnav, care trăiește din 142 de lei pe lună: îi vor reconstrui casa
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Gheorghe Stan are 64 de ani şi locuieşte, de când s-a născut, în satul dâmboviţean Bolovani. Viaţa aici, spune el, făcând haz de necaz, “e o viaţă obişnuită, nici să mori, nici să trăieşti”. Văduv, cu un fiu bolnav, cu un picior invalid după un accident cu căruța, Gheorghe locuiește într-o casă care stă să se prăbușească. Una pe care Asociația Marius și Prietenii vrea însă să i-o refacă. Aceeași asociație le-a făcut casa și fetițelor din hambar.
Cuprins:
În camera de la drum, ne uităm la cutia neagră de pe televizorul cu tub cinescop. Televizorul e închis, cu cablul înfăşurat în jurul lui ca o coadă de pisică. Decodorul l-a dezamăgit pe Gheorghe. “Înainte prindeam programe. Acum nu mai merge, nu ştiu să-i dau drumul. Vă pricepeţi?”, “Nu v-au arătat cei care vi l-au adus?”, “Nu”. Mare poznă, decodorul.
Lângă masa cu televizorul e soba de teracotă, iar lângă sobă e un sac de plastic, plin cu haine. Spre uşă, pe o poliţă, stau găleata cu apă şi o stivă de franzele. Pâine din aceea albă şi buretoasă, care nu satură, dar e ieftină şi e mai bună decât nimic.
Gheorghe primeşte lunar un ajutor social de 142 de lei şi ăştia sunt toţi banii lui. Ar putea răspunde, când îl întrebi, că ia vreo sută patruzeci de lei. Dar el nu uită niciodată de cei doi lei din coadă, care înseamnă pâinea unei zile.
Văduv şi cu un fiu bolnav
Mai are un an până la vârsta de pensionare. Pe cartea de muncă, a adunat 18 ani şi şase luni vechime. “Am avut serviciu la Bucureşti, am lucrat la Griviţa Roşie, ca sudor, am lucrat şi la Poştă, am lucrat la Băneasa, la pază”.
În odaie sunt două paturi, al lui Gheorghe şi al fiului său, în vârstă de 22 de ani. În 2015, băiatul a suferit un accident auto, care i-a afectat grav creierul. Pentru indemnizaţie de boală, însă, era nevoie de multe drumuri la medic la Târgovişte sau la Titu, apoi la comisii. Fără ele, fiul lui Gheorghe nu primeşte nici un ajutor de la stat.
“Munceşte şi el pe unde poate, când poate”, spune tatăl lui. Când nu poate, băiatul fuge de oameni şi adună de pe câmp pet-uri şi vreascuri, pe care le depozitează în curte. Mama băiatului, soţia lui Gheorghe, a murit acum trei ani, de inimă rea.
Averea lui Gheorghe
Dintr-un morman de lucruri, îngrămădite pe patul fiului, Gheorghe scoate un aparat de radio vechi, cu baterii. Modelul acela pe care îl foloseau marinarii la detectat piraţi, balene şi alte urme de viaţă în pustiul de apă.
Te aştepţi să prindă mesaje în cod Morse sau comunicate de la stafii, dar, după ce Gheorghe roteşte un buton, aparatul începe să cânte. Apoi se aude cineva vorbind pe un ton foarte serios despre mărirea pensiilor. Gheorghe întoarce butonul la muzică, apoi pune aparatul de-o parte. “Mai mă distrez şi eu”.
Aşa stă el de o lună şi jumătate, în camera de la drum. “Dacă nu era geamul ăsta, eram mort”, spune Gheorghe, dând perdeaua într-o parte. De când a înfrunzit viţa, nu se mai vede până la gard.
Dar tot e mai bine să vezi verde decât să stai şi să te uiţi pe pereţi. Pe pereţi, mai bine să nu te uiţi deloc, că sunt crăpaţi prin toate părţile. Iar tavanul e găurit de-a binelea într-un colţ.
Patru copci care nu s-au prins
Pisicile - Gheorghe are trei, “mama şi doi copii” - vin şi pleacă după pofta inimii din cameră, trec prin holişorul de la intrare şi se zgâiesc ca sfincşii, din faţa uşii, la oamenii noi care umblă prin curte. Gheorghe nu poate pleca, pentru că are doar un picior, dreptul. Stângul i-a fost amputat în mai, la spitalul din Târgovişte.
“Am avut un accident cu căruţa, mi-au pus patru copci, copcile s-au infectat… Nu mai circula sângele. N-am avut treabă cu doctorii toată viaţa mea şi acum...”. Gheorghe dă din mână, a pagubă.
La spital, l-a îngrozit ce-a văzut. “Oameni cu mâini, picioare tăiate, despicaţi de sus până jos. Că i-am zis doctorului: operaţi-mă, faceţi ce ştiţi, să plec repede, că fac infarct aici!”. L-au operat şi după o zi i-au şi dat drumul acasă.
Ochii albaştri şi blânzi ai lui Gheorghe se opresc cu mirare asupra ciotului din partea stângă. Nu s-a obişnuit cu noua lui stare. Nu e nici şocat, nici disperat, e doar mirat ca un copil care a primit de la viaţă o jucărie necunoscută.
Ia pastile pentru circulaţie şi pentru durere, 160 de lei pe lună reţeta. Le ţine la îndemână, lângă radio. “Dacă nu le iau, nu pot dormi noaptea, mă zvârcolesc ca un pui de găină. Dar trebuie luate după ce ai mâncat ceva, altfel îţi întorc stomacul pe dos”.
Sătenii cheamă ajutoare
Necazul lui Gheorghe i-a alertat pe oamenii din Bolovani. Pentru că Gheorghe ajuta pe oricine îi cerea ajutorul, cu un drum cu căruţa, cu aparatul de sudură, zidea, săpa, repara.
Venise momentul, au decis sătenii, ca şi Gheorghe să fie ajutat. Aşa că i-au chemat pe cei de la Asociaţia Marius şi Prietenii. “Am fost impresionat de cum mi-au vorbit despre Gheorghe, ce om bun e şi ce necazuri mari are”, spune Marius Simionică, fondatorul asociaţiei.
Nu atât lipsa piciorului stâng, cât starea proastă a casei lui Gheorghe i-au pus pe treabă pe cei de la asociaţie. Locuinţa din paiantă şi lemn stă să se prăbuşească. Gheorghe şi fiul său trebuiau urgent mutaţi, provizoriu, la un om din sat, pentru a putea fi deschis şantierul.
Bunuri mobile şi imobile
În curtea casei lui Gheorghe, câţiva vecini fac cerc în jurul lui Marius Simionică. Fost luptător în Legiunea Străină, cu tatuaje, bocanci şi muşchi, dar cu barbă şi voce liniştitoare de preot, Marius le explică oamenilor planul lui.
Pentru a le da încredere, adaugă că are experienţă în construcţii, a muncit în Anglia şi va munci şi aici după proiectul lui. “Doamne, ce mă bucur, parcă mi-ar face mie casă”, exclamă poştăriţa satului, punând mâna la gură.
“Munca nu va fi uşoară, sunt multe de dărâmat, apoi trebuie debarasat şi curăţat terenul”, estimează Marius. Oamenii din sat vor să contribuie cu mâna de lucru. Acum se agită cu mutarea lui Gheorghe. Scot măsuţa, televizorul, sacul cu haine. “Iată, toată averea lui”, dă din cap cu tristeţe un vecin în vârstă, cu pălăriuţă de fetru.
Cu mâinile în şolduri, Marius Simionică examinează de la distanţă pisicile, cocoţate pe o canapea veche, depozitată în ogradă, iar pisicile îl examinează pe el. Sunt tot un fel de bunuri mobile, Gheorghe vrea să le ia în locuinţa provizorie, dar nu ştie dacă gazda o să-i dea voie să le ţină înăuntru.
“Dacă nu, le vom face un culcuş în ogradă şi-or să stea pe lângă noi, cât durează lucrările”, decide Marius.
Acestea fiind zise şi hotărâte, poştăriţa, Marius şi încă un voluntar de la asociaţie se duc să-l ridice pe Gheorghe şi să-l ducă la maşină.
Un pas pentru umanitate
În cealaltă odaie a casei, pe jumătate surpată, unde nu se poate intra, nici măcar timpul nu intră aici, cănile şi farfurioarele pentru dulceaţă stau aliniate în bufet, aşa cum le-a lăsat soţia lui Gheorghe. Chiar şi florile nemuritoare în vaza de lemn sunt la locul lor.
Sprijinit cu braţele de poştăriţă şi de voluntar, Gheorghe sare cu piciorul bun peste pragul casei sale. E un moment de emoţie, cu vecinii care-l privesc şi-l încurajează, “hai, hai, hoooopa!”, când trebuie să coboare cele două trepte din faţa uşii. Nu se va mai întoarce în casa asta.
A fost nevoie de un şir de nenorociri ca Gheorghe să afle cât e de bogat. Pentru că are în jurul lui oameni, care să-i aducă o farfurie de ciorbă, după operaţie, care să stea cu el de vorbă la geam, să nu moară de urât, care să ceară ajutor pentru el, care să se întristeze şi să se bucure pentru el.
Cine are nevoie de mai mult? O casă nouă, trainică, nu ar strica, fireşte. Dar, dacă e prea mare deranjul, Gheorghe s-ar mulţumi şi cu o fereastră care dă spre drum.
Cine doreşte să contribuie la noua casă a lui Gheorghe şi a fiului său poate dona în contul Asociaţiei Marius şi Prietenii, sau pe pagina sa de Facebook.
