Iran, Bashar al-Assad, Armenia… Vladimir Putin își abandonează mereu „aliații”

Cuprins:

Iranul este inutil pentru Rusia atât timp cât nu poate oferi arme

Odată cu invadarea Ucrainei, prieteniile cu Vladimir Putin s-au diminuat pe scena internațională. Izolată, Rusia s-a apropiat treptat de regimuri oarecum similare ei, precum cel din Iran, un furnizor vital de drone Shahed pentru atacarea orașelor ucrainene.

Dar regimul de la Teheran se află acum în mijlocul unui conflict deschis cu Israelul. În pofida situației dificile a „prietenilor” de la Teheran și asigurărilor date anterior că îi va ajuta, liderul de la Kremlin nu s-a grăbit să-și onoreze promisiunile. Kremlinul s-a limitat doar la vorbe, condamnând atât bombardamentele israeliene, cât și pe cele americane și a încercat timid să se poziționeze ca mediator pentru o soluție diplomatică rapidă.

Kremlinul, axat doar pe războiul din Ucraina

„Vladimir Putin a condamnat Israelul, dar nu va ridica un deget, deoarece forțele sale sunt în altă parte”, comentează scriitoarea și cercetătoarea franco-rusă Galia Ackerman.

După ce a primit drone și know-how iranian și nu și-a îndeplinit unele obligații de cooperare militară cu Teheranul, Putin alege acum prudența într-un context internațional care se schimbă de la o zi la alta.

„Evident, pe de o parte, Iranul se află pe aceeași axă cu China, Coreea de Nord și Rusia, dar, pe de altă parte, este o putere regională opusă multor țări arabe. Rusia vrea să mențină un echilibru. Practic, are puțin de câștigat sprijinind acum regimul iranian”, explică Ackerman.

Alianțe de conjunctură bazate doar pe interes

Rusia mizează pe țările arabe în gestionarea exporturilor sale de petrol. Or, spre deosebire de occidentali, arabii nu au luat o poziție dură împotriva războiului imperialist purtat de Rusia împotriva Ucrainei.

Vladimir Putin se ghidează doar după interes, inclusiv în privința alianțelor, subliniază Galia Ackerman. În cazul dictatorului sirian Bashar al-Assad, liderul de la Kremlin a ales să-l abandoneze în timpul ofensivei rebelilor din decembrie 2024 și să-i permită doar să se refugieze la Moscova.

În timp ce Bashar al-Assar pierdea puterea, Kremlinul își retrăgea militarii de pe teren și îi baricada în bazele din Siria. Galia Ackerman precizează că Rusia nu se bazează pe valori în relațiile internaționale, ci doar pe ceea ce consideră a fi „pragmatism”.

Cazul trădării Armeniei

Unii aliați sunt profund deranjați de această lectură nemiloasă a relațiilor internaționale. Este cazul Armeniei, care s-a bazat pe Moscova să o protejeze în fața ofensivei azere în Nagorno Karabah, în 2023. Trupele ruse au asistat pasive, iar Kremlinul nu a adoptat o postură proarmeană.

Kremlinul „a jucat la două mese și a ales în cele din urmă să-și trădeze aliatul, conștient de sărăcia sa în materii prime, spre deosebire de Azerbaidjan”, explică Galia Ackerman. Trădată, Armenia a ales să se apropie de Occident și să-și înghețe participarea la OTSC, alianța militară condusă de Moscova.

Parteneriatul forțat cu China

Există vreo țară care să se poată baza pe Rusia atunci când Kremlinul îi promite acest lucru? Poate Belarusul dictatorului Aleksandr Lukașenko, un veritabil satelit al Kremlinului, în timp ce China trage foloase din acest joc, dar în cazul relațiilor ruso-chineze Moscova este la un nivel inferior față de Beijing.

„Există o formă de coluziune ideologică între cele două. Chiar dacă China este oficial comunistă, spre deosebire de Rusia, totuși cele două au aceleași metode (autoritare – n.r.) de guvernare”, precizează Galia Ackerman.

Coreea de Nord, doar în rol de „proxy”

În ceea ce privește Coreea de Nord, care furnizează arme și soldați Moscovei, aceasta nu este decât „un proxy prin intermediul căruia Beijingul poate ajuta Rusia fără să susțină deschis războiul din Ucraina”.

În timp ce China sprijină Rusia să prelungească războiul din Ucraina, cele două părți se spionează reciproc. Este o altă alianță de conjunctură, în pofida „parteneriatului fără limite” clamat de Putin. De altfel, un document intern al serviciului rus de spionaj consideră China un „inamic” al Rusiei, cu viitoare pretenții teritoriale.

Așadar, între abandonuri strategice și presupuse alianțe pragmatice, Rusia se dovedește a fi un partener care își schimbă ușor pozițiile, în funcție de propriile interese. O postură oportunistă care ține în gardă până și China.