Irina Nastasă-Matei, politolog: „Drumul european al Republicii Moldova ține de aderarea sa la Uniunea Europeană, fără a fi necesară o unificare cu România”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pe 3 octombrie, Germania a sărbătorit 30 de ani de la unificarea Germaniei de Vest cu cea de Est. În România, exemplu de succes al reunificării Germaniei este dat, în mod frecvent, drept comparație istorică pentru argumentul că și unirea României cu Republica Moldova ar fi posibilă în interiorul UE.
Cuprins:
Statul național bazat pe identitate etnică, depășit istoric
Există totuși multe diferențe între cele două spețe, de la contextul geopolitic în care a putut fi posibilă unificarea Germaniei, până la puterea economică a Germaniei de Vest, care a susținut costurile inerente unui asemenea proiect.
Este, așadar, în prezent unificarea României cu Republica Moldova o utopie periculoasă sau un plan politic realist?
„Înțeleg și subscriu la sentimentul de fraternitate cu Republica Moldova. Consider însă că un plan de unificare a acesteia cu România nu este nici viabil, nici constructiv. Personal cred că ideea unui stat național bazat exclusiv pe identitate etnică, culturală și lingvistică este periculoasă și trebuie depășită. Istoria – și, din păcate, realitatea actuală – ne arată că asemenea utopii ale „statelor naționale” pot deveni periculoase, pot conduce la uniformizare, la restrângerea drepturilor minoritare, la autoritarism și, în cazuri extreme, chiar la violențe sau genocid”, a explicat, într-un interviu pentru Libertatea, Irina Nastasă-Matei, politolog și istoric român.
Irina Nastasă-Matei este istoric și politolog, conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Temele ei de cercetare vizează rețelele transnaționale de schimburi politice, academice și științifice, în special în contextul regimurilor autoritare. Este specializată, de asemenea, în studii germane, studii iudaice și studii de gen.
Printre cele mai recente publicații se numără: Amelia Bonea și Irina Nastasă-Matei (coord.)), Negotiating In/visibility: Women, Science, Engineering and Medicine in the Twentieth Century (Manchester University Press, 2025); Camelia Crăciun, Irina Nastasă-Matei, Valentin Săndulescu and Francisca Solomon, Yiddish Culture in Greater Romania (1918-1940) (CEU Press, 2025).
Libertatea: Pe 3 octombrie s-au împlinit 35 de ani de la reunificarea Germaniei. Această mare reușită geopolitică este dată frecvent ca exemplu de către nostalgicii români care ar dori reunificarea României cu Republica Moldova. Cum catalogați această comparație, reunificarea Germaniei, cu o ipotetică reunificare a României cu Republica Moldova, este ea una validă?
Irina Nastasă-Matei: Situațiile au fost complet diferite în cele două cazuri. Republica Federală Germania era un stat puternic, cu o economie solidă și o poziție importantă în contextul european și internațional. Dovada că cetățenii est-germani își doreau să trăiască în acest stat – și nu în celălalt – o reprezintă chiar numărul mare al celor care fugeau din RDG în RFG.
În septembrie 1989, când Ungaria a deschis pentru câteva săptămâni frontiera cu Austria, zeci de mii de est-germani au profitat de acest lucru pentru a ajunge în RFG. Același lucru s-a întâmplat și în noiembrie 1989, odată cu căderea Zidului Berlinului.
În plus, în RFG exista o stabilitate politică ce a facilitat procesul de unificare: Helmut Kohl era cancelar din 1982 și a rămas în funcție până în 1998. RDG, pe de altă parte, avea o conducere contestată de populație, așa cum au arătat revoltele din 1989. După demisia lui Erich Honecker, în octombrie 1989, noii politicieni est-germani, proveniți din partide de tip vestic, și-au îndreptat privirea spre establishmentul politic consolidat de la Bonn, căutând unificarea. Desigur, aceasta nu ar fi fost posibilă fără dorința politică de ambele părți: atât elitele din RDG, cât și cele din RFG trebuiau să fie de acord și să insiste pentru realizarea unificării. Sprijinul comunității internaționale nu a venit ușor.
România, după 1989, nu se afla deloc într-o situație similară cu cea a RFG. Economia era precară, contextul politic – haotic, noile elite abia se formau și erau deja contestate de o parte a populației. În plus, actuala Republică Moldova era atunci Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, parte a Uniunii Sovietice, care s-a destrămat abia în 1991. La acel moment, Basarabia se bucura de o situație economică mai bună decât România și de o mai mare stabilitate politică.
Probabil că apropierea cea mai mare de o posibilă unificare ar fi putut avea loc în 1991, după prăbușirea URSS. Dar condițiile nu erau aceleași ca în Germania: existau teritorii separatiste care își doreau independența (Transnistria, Găgăuzia) și o opoziție puternică, atât internă (din partea populației rusofone), cât și externă (din partea Rusiei și Ucrainei). În plus, în România, situația economică și politică rămânea dificilă – să nu uităm de mineriada din 1991 și de protestele din Piața Universității.
Odată depășit acel moment istoric – prăbușirea Cortinei de Fier, destrămarea blocului sovietic și tentativa de „reparare” a unor nedreptăți istorice care au separat teritorii considerate de unii ca aparținând împreună –, este greu de imaginat astăzi o unificare între România și Republica Moldova. Nici nu cred că ar fi un obiectiv constructiv în acest moment. Mult mai util ar fi să sprijinim Republica Moldova pe drumul ei de integrare în Uniunea Europeană. Un stat moldovenesc puternic, membru al UE, ne-ar apropia într-un mod mai benefic și mai relevant pentru prezent.
Unificarea Germaniei, un proces extrem de dificil și costisitor
-Cât de greu din punct de vedere tehnic s-a realizat unificarea Germaniei de Vest cu cea de Est? Care au fost consecințele acestei unificări pe care germanii au trebuit să le confrunte ani buni de la acel moment?
-Din punct de vedere tehnic, procesul nu a fost unul foarte complicat. S-a folosit Articolul 23 din Constituția Republicii Federale Germania, adoptată în 1949 (Grundgesetz), care prevedea că orice land german poate adera la această Constituție și, implicit, deveni parte a Germaniei Federale printr-un simplu vot majoritar. Exact asta s-a întâmplat pe 23 august 1990, când Parlamentul Germaniei de Est a votat aderarea la Constituția germană. Nu era, de altfel, o premieră – în 1957, Saarland folosise aceeași prevedere pentru a deveni parte din RFG. Ulterior, a fost semnat Tratatul de Unificare, aprobat de parlamentele ambelor state, care a intrat în vigoare la 3 octombrie 1990 – dată ce a devenit ulterior sărbătoare națională.
Acceptul comunității internaționale nu a venit imediat. Nu trebuie uitat că, la acel moment, o Germanie puternică și unită încă inspira teamă multor lideri europeni, din cauza trecutului istoric – a rolului Germaniei în declanșarea celor două războaie mondiale. Statele Unite au sprijinit însă ferm reunificarea, dorind o Germanie puternică în cadrul NATO și al Uniunii Europene. Franța și Marea Britanie și-au exprimat îngrijorarea, dar în final au susținut proiectul, în timp ce alte state europene au fost mai rezervate.
Rămâne celebră replica premierului italian Giulio Andreotti: „Iubesc atât de mult Germania, încât prefer să existe două”. Polonia și Israel și-au exprimat la rândul lor rezervele – Polonia, de teama unor eventuale pretenții teritoriale, iar Israelul, din cauza memoriei Holocaustului. Pentru a risipi aceste temeri și pentru a arăta că Germania nu mai are niciun fel de revendicări teritoriale, imediat după reunificare, articolul 23 a fost abrogat.
Practic, reunificarea nu a însemnat crearea unui nou stat german, ci absorbția Germaniei de Est de către Germania de Vest. Astfel, RFG și-a păstrat poziția în toate alianțele militare și organizațiile internaționale, însă procesul a venit la pachet cu consecințe economice și sociale semnificative. Mulți germani din Est s-au simțit, și adesea se simt și astăzi, cetățeni de mâna a doua.
-Care au fost costurile economice ale acestei reunificări?
-Costurile reunificării au fost uriașe și au fost suportate de cetățenii ambelor părți. Din punct de vedere economic, reunificarea s-a dovedit mult mai costisitoare decât se anticipase, iar refacerea infrastructurii din Est a căzut pe umerii vest-germanilor, care au trebuit să plătească taxe speciale. În schimb, regiunile fostei Germanii de Est s-au confruntat cu șomaj și depopulare. Mulți funcționari publici, profesori sau universitari din Est și-au pierdut locurile de muncă, fiind înlocuiți de colegi din Vest, considerați mai bine pregătiți. Toate aceste transformări au alimentat și fenomenul de „Ostalgie” – nostalgia față de viața din fosta Germanie de Est.
Diferențele dintre cele două situații
-Care ar fi diferențele dintre cele două tipuri de unificări?
-Sunt multe diferențe între cele două situații. În primul rând, vorbim despre contexte politice complet diferite, așa cum am încercat să explic pe scurt și în răspunsurile anterioare. După căderea Cortinei de Fier, nici România, nici actuala Republică Moldova nu se aflau în poziția de a-și dori – și cu atât mai puțin de a-și permite economic – o reunificare pe modelul german. Odată depășit acel moment istoric – și poate și ca urmare a faptului că până și în cazul Germaniei reunificate au apărut probleme mai profunde decât se anticipase –, direcția mai firească și mai coerentă, atât pentru cele două țări, cât și pentru Europa, este cea a integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
Ca istoric, nu pot să nu amintesc însă și diferențele de context istoric, deși acestea nu sunt întotdeauna un argument decisiv în relațiile internaționale. Basarabia a făcut parte din statul român doar timp de 22 de ani, între 1918 și 1940. Chiar și atunci, a existat o rezistență puternică față de conducerea centralizatoare și autoritară de la București – nu doar din partea minorităților, care în Basarabia au fost mereu numeroase, ci și din partea populației românești. Este suficient să ne amintim de cartea lui Alberto Basciani, Dificila Unire, care analizează exact această perioadă, dar și de lucrările unor istorici precum Svetlana Suveică, Petru Negură sau Andrei Cușco, ca să dau doar câteva exemple.
În plus, nici identitatea lingvistică și culturală din Republica Moldova nu este complet omogenă. Există un procent ridicat de populație rusofonă – ceea ce nu înseamnă, desigur, că toți acești oameni sunt automat rusofili. Și, la fel ca în alte foste state socialiste, se observă astăzi un reviriment al nostalgiei pentru perioada sovietică.
-Dar asemănări există între cele două spețe?
-Cea mai evidentă asemănare este, desigur, existența unei identități lingvistice și culturale comune între România și Republica Moldova – o dovadă în acest sens fiind chiar dezbaterea despre (in)existența așa-numitei limbi moldovenești. Totuși, această identitate comună are și limitele ei în Republica Moldova, fiind mai puțin puternică decât identitatea germană pe care o simțeau, în 1989–1990, atât cetățenii Germaniei de Vest, cât și cei ai Germaniei de Est. Până la urmă, chiar și acea identitate comună imaginată de germani în momentul unificării s-a dovedit a fi parțială – diferențele culturale dintre estul și vestul Germaniei sunt vizibile și astăzi.
-Mai există discriminări în prezent între Germania vestică și cea estică?
-Mai există, desigur, diferențe. Cele mai vizibile sunt cele economice: șomajul rămâne mai ridicat în Est, veniturile populației sunt mai mici, iar asta se reflectă într-un standard de viață mai scăzut și într-o infrastructură mai slabă. Continuă, de asemenea, exodul tinerilor din Est către Vest, ceea ce duce la depopularea regiunilor estice.
Toate acestea sunt consecințele împărțirii Germaniei în 1945 și ale destinului politic diferit al celor două state până în 1990, dar țin și de specificul istoric al zonei estice: încă de la început, cele cinci landuri care au format RDG-ul erau mai degrabă agricole, în timp ce regiunile puternic industrializate au făcut parte din RFG în timpul Războiului Rece.
Mai subtile sunt diferențele culturale, dar ele există. Germanii din Est îi percep adesea pe concetățenii lor din Vest ca fiind aroganți, în timp ce cei din Vest îi consideră pe cei din Est mai puțin productivi economic. În plus, narațiunea istorică dominantă în Germania de azi este construită aproape exclusiv dintr-o perspectivă vestică – un aspect vizibil, de pildă, în modul în care sunt concepute expozițiile muzeelor de istorie.
Această abordare generează frustrare și un sentiment de excludere în rândul locuitorilor din est. Practic, nici istoria, nici patrimoniul fostei Germanii de Est nu au fost pe deplin integrate în memoria colectivă a Germaniei reunificate.
„Ar trebui să existe un consens atât în România, cât și în Republica Moldova, precum și un proiect clar de unificare”
-Unificarea Germaniei s-a produs înaintea Tratatului de la Maastricht, care a pus bazele Uniunii Europene din prezent. În anul 1990 exista Comunitatea Europeană din care făceau parte mult mai puține state membre. În prezent, când din UE fac parte 27 de state membre, ar fi mai greu să existe consens politic european pentru un eventual proiect de unificare a României cu Republica Moldova?
-În primul rând, ar trebui să existe un consens atât în România, cât și în Republica Moldova, precum și un proiect clar de unificare, asumat și susținut de ambele state. În cazul Germaniei, a existat așa-numitul „plan în zece puncte”, prezentat de Helmut Kohl în parlamentul german în noiembrie 1989.
În al doilea rând, așa cum am mai subliniat, cred că drumul european al Republicii Moldova ține de aderarea sa la Uniunea Europeană, fără a fi necesară o unificare cu România. Mai ales în contextul internațional actual – al războiului din Ucraina –, consider că Republica Moldova trebuie sprijinită ferm în această direcție. În plus, rezultatele recente ale alegerilor de acolo arată clar că majoritatea populației își dorește un parcurs european.
-Este unificarea României cu Republica Moldova o utopie periculoasă sau un plan politic realist?
-Înțeleg și subscriu la sentimentul de fraternitate cu Republica Moldova. Consider însă că un plan de unificare a acesteia cu România nu este nici viabil, nici constructiv. Personal cred că ideea unui stat național bazat exclusiv pe identitate etnică, culturală și lingvistică este periculoasă și trebuie depășită. Istoria – și, din păcate, realitatea actuală – ne arată că asemenea utopii ale „statelor naționale” pot deveni periculoase: pot conduce la uniformizare, la restrângerea drepturilor minoritare, la autoritarism, și, în cazuri extreme, chiar la violențe sau genocid.
Foto: Profimedia
m1a2r3i4a1n5a6 06.10.2025, 19:29
Germania de vest nu a susținut deloc Germania de est, ci dimpotrivă. In Germania de est după unificare au fost închise toate fabricile, cum s-a întâmplat la noi după 1990 Singurul lucru bun a fost că fabricile respective au fost transformate în locuințe. Leipzigul , de pildă este așezat pe o mlaștină. In spatele fabricilor respective erau canale în care se deversau apele reziduale. După reunifiare aceste canale au fost igenizate și lumea se poate plimba cu barca pe aceste canale. Vreau să mai adaug, că, citind materiale scrise de femei în ziarul dvs, am rămas cu impresia că femeile ziariste sau cu alte meserii, de pildă sociologi sunt la dreapta dreptei , ceea ce pare ciudat pentru o femeie care se presupune că e mai maleabilă și mai înțelegîtoare Vezi articolul scris de o femeie,nu spun doamnă intenționat. despre relațiile cu China și apărut în ziarul dvs. M.Grancea
parpalache 06.10.2025, 20:00
Germanii din Est intr-adevar au dorit sa se unifice cu cei din vest din motive economice!Dar România a ratat-(dintr cauza unei politici externe subalterne-atunci ca și acum)-șansa de a avea o unire cu Moldova- recunoscuta și de...URSS-respingând propunerea de referendum din 1925 facuta de aceasta(din cauza ca Franța refuza sa reia relațiile cu URSS)!Va dați seama ca tot din motive economice-teama de colectivizare forțata,teama de inchiderea bisericilor și de „reeducarea”bolșervica, ar fi facut ca și cei mai indaratnici rusofoni din Basarabia și Bucovina, sa voteze pentru unirea cu România?!