Românul fugit din Iași și ajuns „noul Louis Vuitton” la Paris a scăpat de Auschwitz, dar a murit anonim. La Lausanne, cu Jil Silberstein, nepotul celui care a cucerit Parisul și Europa cu gențile sale: „Artist de geniu”

• Pe lângă multe inovații și brevete, Guillaume Silberstein a creat „le sac-montre”, geantă care avea atașat un ceas în zona încuietorii și care punea în valoare grația mâinii.
• Creațiile lui Silberstein au făcut furori și „este corect să-l plasăm lângă Louis Vuitton”, după cum afirmă Cătălin Mihuleac, autorul volumului „Strania valiză a domnului Silberstein”. Vuitton (1821-1892) este antreprenorul francez care a fondat, în 1854, la Paris, celebra casă de modă.
• Guillaume a cucerit Parisul și Europa cu șicul poșetelor sale, pe care le vindea și la București, prin galeriile Lafayette.
• În 1926, Silberstein a primit Legiunea de Onoare franceză, un simbol de recunoaștere important, „suprem” pentru meritele sale în lumea modei.
• „Un om curajos și un artist remarcabil”, după cum îl numește nepotul Jil. Guillaume (Wilhelm), care fugise în capitala Franței după pogromul de la Iași, din 1899, a fost arestat de naziști și trimis în lagărul de la Compiègne. A scăpat de Auschwitz, și-a pierdut averea și a murit anonim.

Umbra, lacurile, ștrandurile… și Stade Olympique

Sunt aproape 35 de grade Celsius la Lausanne. Străzile sunt pustii. E sâmbătă, elvețienii, luați prin surprindere de caniculă, caută umbra, lacurile, ștrandurile… Și un pahar de vin. Rece!

Ca umili numărători de cornere, am urcat întâi la Stade Olympique, construit pentru Cupa Mondială din 1954, arenă emblematică pe care joacă azi Lausanne-Ouchy, echipa din liga secundă care tocmai a pierdut finala Cupei Elveției, 0-3 cu St. Gallen. 

Ca-n cursa de la Le Mans

De acolo, tot pe jos, la noul stadion de la Tuilière, al formației-fanion Lausanne-Sport.

Timp cât pentru un Schweppes Agrumes. Parcă sunt la cursa de la Le Mans, că tot avem un tricou de… 24 de ore pe noi.

De la Tuilière, în centru. Parcare, care avea să fie 20 de franci elvețieni, circa 22 de euro, pentru 180 de minute.

La Cercul Literar, unde se intră dacă ești votat, cu Vali, „Cuchi” și Bruno

Azi avem întâlnire la Cercul Literar din Lausanne. Da, ați auzit bine! Și cum „ajutoarele” noastre de azi, fostul fotbalist Aurelian „Cuchi” Leahu, Vali, soția lui, și chiar bichonul Bruno știu mai bine locul, doar locuiesc la Versoix, mă așteaptă exact la adresă, în Place Saint-François 7.

Calitatea de membru al Cercului Literar din Lausanne se obține doar pe bază de invitație. Candidații se confruntă cu un vot al membrilor, care își depun buletinele de vot într-o urnă din lemn de nuc datând din 1862. Există doar două sesiuni de admitere pe an, potrivit Le Temps.

Saloanele luxoase, mobilierul patinat, gravurile antice

Odată ce treci pragul Cercului Literar, te simți ca acasă. Asta, desigur, dacă apreciezi saloanele luxoase, mobilierul patinat și gravurile antice.

Clubul ocupă o clădire din secolul al XVIII-lea în Place Saint-François,. Fondată în 1819, societatea își datorează o mare parte din longevitate deținerii clădirii.

Un cerc literar este, în primul rând, o societate de lectură. Inițial, se adunau aproximativ 100 de domni pentru a avea acces la principalele ziare din Europa. 

Legat de elita burgheză și de noul regim din 1830, Cercul de la Lausanne avea să fie martor mai târziu la lupta aprigă dintre liberali și radicali. Dar a rămas neutru atunci, așa cum rămâne, fără a se implica în politică, locul de întâlnire al înaltei societăți din Lausanne, atât de stânga, cât și de dreapta, și astăzi.

În 2020, cititul rămâne principala activitate la numărul 7 din Place Saint-François. Cărți legate în piele împodobesc saloanele de la primul etaj, dar la etajul al doilea, o bibliotecă contemporană se desfășoară într-un spațiu luminos și aerisit.

Lucrări de referință, literatură franco-elvețiană, dar și bestselleruri, thrillere și DVD-uri.

Omul care ne deschide ușile este Jil Silberstein, unul dintre cei aproximativ 600 de membri ai Cercului Literar.

Seniorul are o formă fizică de invidiat și o vervă molipsitoare.

„Strania valiză a domnului Silberstein”

Ne oprim puțin din alergat. Ne dăm cu apă pe față, bem un espresso și plonjăm într-un univers rar, pe care scriitorul ieșean Cătălin Mihuleac, „secretul nostru” pentru întâlnire, l-a descris în volumul „Strania valiză a domnului Silberstein” (Humanitas, 2024).

„Trei ani am tot bătut căile Europei, pentru un act, o fotografie, o informație. Am răscolit amintiri de familie, arhive și-n general tot ce putea fi răscolit”, a explicat romancierul ieșean, pentru Reporter Iași.

Am așezat cuvântul „valiză” în titlu datorită forței lui de sugestie. Fiecare dintre noi cară cu el o valiză, fie că e vorba de un bagaj genetic sau de-un calabalâc format din amintiri frumoase, amestecate cu altele traumatizante – Cătălin Mihuleac

Laureat al Premiului Schiller, iubitor de România

Laureat al Premiului Schiller („Luminile lui Joseph Czapski”, 2003), traducător în franceză al operelor lui Georg Trakl, Charles Reznikoff, TE Lawrence sau Czesław Miłosz, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1980). Cu autorul polonez de origine lituaniană (1911-2014), Jil a fost bun prieten.

Jil a venit special la întâlnire de la „Ferme de la Rochette” din Moudon, 30 de kilometri nord de Lausanne. Cu trenul, ca să evite traficul.  

Încă de tânăr, a părăsit Franța și Parisul, unde se născuse în arondismentul 16, poreclit ironic „Ghetoul bogaților”, pentru Elveția, unde a lucrat, inițial, ca librar în Morges. E pe malul lacului Geneva, locul unde s-a cununat Audrey Hepburn…

A lucrat timp de 10 ani la Editura „L’Âge d’Homme”, a publicat recenzii literare în „Le Revizor” și în săptămânalul „Construire”, a deținut o rubrică permanentă pentru „Gazette de Lausanne”, apoi a editat revista de antropologie culturală „Présences pentru Alliance culturelle romande”.

În 1982, a publicat o colecție de eseuri în „L’Âge d’Homme” dedicată poetului și disidentului sovietic Iuri Galanskov (1939-1972), autorul „Manifestului Uman”, care murise cu 10 ani mai devreme, la 33 de ani, în lagărul de concentrare nr. 17A din Saransk.

Călător printre indigeni 

Și-a dedicat o mare parte a timpului scrierii cărții Innu (1998), o cronică a indienilor montagnais din Quebec-Labrador, printre care a trăit timp de un an.

Întors în Elveția în 1996, mai întâi la Zurich și apoi în cantonul Vaud, a lucrat la Editura „Payot Lausanne”, a scris recenzii literare pentru „24 heures” și a realizat o relatare emoționantă despre indienii Kali’na din Amazon, cu care a petrecut o perioadă lungă.

În vara lui 2000, a planificat o călătorie printre chukchii din Strâmtoarea Bering , care s-a transformat într-o „investigație” de trei veri despre poporul tuvan din sudul Siberiei.

În 2009, a fost publicată „Une vie sans toi” („O viață fără tine”), un lung discurs poetic adresat soției sale, Monique, jurnalistă la RSR (Radio Suisse Romande), care decedase în 2009.

Guillaume, bunicul plecat de lângă Bolta Rece a Iașilor

Suntem cu Jil pentru a vorbi despre Guillaume Silberstein, bunicul lui, român de origine evreiască plecat din Iași după pogromul din 16 mai 1899. Exterminarea evreilor a dus la un val susținut de emigrări.

Mulți au ales Parisul, capitala Franței, loc al libertății totale, Orașul Luminilor. „Vivre heureaux comme un juif en France”, se spunea, semn al unei „emancipări istorice”, al promisiunii republicane de libertate și securitate (dreptul la azil) pentru cea mai mare comunitate evreiască din Europa. Reducând la minimum, parcursul lui Guillaume Silberstein e despre cum a vrut să scape de dracu’ și a dat de ta-su’!

• Guillaume Siberstein este personaj principal în cartea „Strania valiză a domnului Silberstein”, a lui Cătălin Mihuleac.

Guillaume Silberstein, a cărui casă părintească era situată pe strada Sfântul Teodor, lângă celebrul restaurant Bolta Rece, în Iași, a ajuns unul dintre cei mai renumiți creatori de genți din Paris la începutul anilor 1920.

Avea 5 frați și surori. Strămoșii săi au venit în Iași din Galiția, regiune istorică ce se întinde pe ceea ce este astăzi sud-estul Poloniei și vestul Ucrainei.

Guillaume Silberstein era „de talia lui Louis Vuitton”, spune scriitorul Cătălin Mihuleac.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 7

A inventat gențile „le sac-montre”, „crocodilul” înainte de Lacoste și Legiunea de Onoare

Absolvent al Școlii de Arte și Meserii din Iași, la Paris, unde a locuit între 1905 și 1970, anul morții lui, el a deschis o fabrică de marochinărie și s-a impus, în scurt timp, drept „unul dintre cei mai vânați creatori de genți pentru femei”.

Și-a pus amprenta la propriu și a devenit unul dintre cei mai căutați marochineri din capitala Franței și din Europa. A avut, la un moment dat, peste 100 de angajați.

Între multe altele, a inventat „le sac-montre”, geanta care avea atașat un ceas în zona încuietorii.

Creațiile lui Silberstein, pe care le făcea cu mâna lui, „au crescut misterul și fluiditatea femeii prin modelele sale sofisticate”.

În 1926, Silberstein a primit Legiunea de Onoare pentru meritele sale în lumea modei.

Lui i se datorează transformarea genții dintr-un simplu obiect utilitar într-o armă mortală a seducției. „E corect să-l așezăm alături de Louis Vuitton”, insistă Cătălin Mihuleac.

Eliberat cu 13 zile înainte de primul convoi spre Auschwitz

Pe 12 decembrie 1941, Guillaume a fost arestat în cursul celebrei „Rafle des notables” (Razia notabilităților), o operațiune pe scară largă în Paris a ocupanților nemți în scop de represalii după atacurile mortale asupra a doi înalți ofițeri naziști. Se spunea că atacurile fuseseră finanțate de comuniști, susținuți de cercurile bogate evreiești.

743 de evrei, avocați, artiști, oameni de afaceri, au fost arestați și duși în lagărul intermediar Compiègne-Royallieu, aproape de Beauvais.

Silberstein a fost eliberat după intervenția Caselor Regale Belgiene și Italiene și a Crucii Roșii internaționale, la 14 martie 1942, cu doar 13 zile înainte de formarea primului convoi al deținuților către Auschwitz.

„Ieși din ghetou, dar rămâi în valiză!”

„Valiza care dă și numele cărții există și este foarte grea. Am aflat, la un moment dat, de valiza în care pare să fie întreaga viață a bunicului meu. Am luat mașina din Elveția, am ajuns la Paris, am urcat scările și am găsit o valiză mare, din fier, cu mânerul stricat. O pipă, o pereche de ochelari, documente, certificatul de naștere, medalii, decorații, toate erau acolo. Toată viața bunicului era în acea valiză!”, povestea Jil, anul trecut, în Ziarul de Iași.

„Ieși din ghetou, dar rămâi în valiză!” este expresia unei filozofii de viață, de a-ți păstra cugetul limpede, atunci când zeița Fortuna se oprește la tine. E un avertisment împotriva acelui soi de trufie, care vine la pachet cu victoriile noastre, e un sfat de-a nu uita cine suntem și de unde am plecat. „Fii mare, dar modest!”, explica Mihuleac, într-un interviu pentru Jurnalul Național.

„Parcă ești de la Securitate”

După ce schimbăm câteva cadouri și amabilități, Jil e binedispus: „Am citit e-mailul… știți destule despre mine! Nu sunteți cumva de la fosta Securitate?”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

Libertatea: Domnule Jil, de unde a pornit ideea cărții?
Jil Silberstein: L-am întâlnit pe Cătălin Mihuleac la Iași, era în 2016. Plin de umor, sarcastic…

La un moment dat, a venit pentru două luni în Elveția, cu o bursă de creație. Eu aveam o idee, nu sunt romancier, dar aveam o idee.

Sunt trei persoane născute la sfârșitul secolului al XIX-lea, români, evrei din Iași, care, toți trei, pleacă la Paris: Benjamin Fondane, celebrul cineast Bernard Natan, care domina cinematografia franceză ca un magnat de la Hollywood, și bunicul meu. Acești oameni pleacă din Iași într-un moment în care antisemitismul era extrem de dur. Și se regăsesc la Paris, și toți trei cunosc gloria. 

• Barbu Fundoianu, alias Benjamin Fondane – pseudonimele literare ale lui Benjamin Wechsler (14 noiembrie 1898, Iași – 2 octombrie 1944, Auschwitz) – a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român de etnie evreiască, asociat cu mișcările românești de avangardă, dintre care expresionismul și suprarealismul. De numele lui este legată înființarea și conducerea primului teatru de avangardă din România.
• Bernard Natan (Nuhum Tannenzaft, 19 iulie 1886, Iași – octombrie 1942, Auschwitz) era fiul unui comerciant de porțelanuri care avea un butic pe cea mai cunoscută stradă din Iași, Lăpușeanu. În Franța a devenit un magnat al cinematografiei – deținea cele mai importante studiouri de film și majoritatea sălilor de cinema (60 numai în Paris și în suburbii), avea actori sub contract, a fondat casa de producție Pathé, prin intermediul căreia a filmat, în exclusivitate, Jocurile Olimpice de la Paris, din 1924.

Fiecare excelează în specialitatea sa, până când izbucnește Al Doilea Război Mondial. Doi dintre ei vor muri în lagăre. Bunicul meu este supraviețuitorul. Pentru că era prea bolnav și slăbit în lagărul intermediar de la Compiègne, pierduse 30 de kilograme, ca să fie transportat la Auschwitz. Așa a scăpat… 

• Se spune că și regina Elisabeta a Belgiei, care îi era clientă lui Guillaume Silberstein, a intervenit să fie salvat.
• Elisabeta de Bavaria (1876–1965) a fost soția regelui Albert I și regină a Belgiei, între 1909 și 1934. Albert I era nepotul de frate a lui Carol I (1839-1914, rege al României din 1866), iar la nunta lor de la München, Carol I a fost martor.
• Ea și-a păstrat influența după moartea regelui. Era extrem de populară datorită implicării sale umanitare de pe front în timpul Primului Război Mondial. În cel de-Al Doilea Război Mondial, s-a remarcat prin faptul că a eliberat mulți evrei. Se spune că avea „linie directă” cu Adolf Hitler. A fost o mare iubitoare și susținătoare a artelor.
• Guillaume a fost eliberat la 14 martie 1942, după ce maiorul Furtwangler îl băgase la infirmerie, unde era mai bine. Slăbise 30 de kilograme, cum e și logic să se întâmple într-un lagăr.

– Vorbeam de…
– I-am propus asta lui Cătălin, pentru că el căuta o idee. Și a ieșit „Strania valiză a domnului Silberstein”…

„Cel mai mare ticălos și s-a jurat să nu-l mai vadă niciodată”

– Care este, de fapt, povestea lui Guillaume Silberstein?
– Trebuie să știți că bunicul meu s-a despărțit de soția lui în 1938, iar tatăl meu, care avea 13 ani, a considerat că părintele lui era cu adevărat cel mai mare ticălos și s-a jurat să nu-l mai vadă niciodată.

Așadar, nu auzisem niciodată de bunicul meu. Până când, într-o zi, când aveam poate 16 ani, o mătușă… Tatăl meu îmi interzisese să vorbesc cu această mătușă, iar ea mi-a spus: „Ai un bunic, locuiește la Paris, i-ar plăcea foarte mult să te cunoască”.

Așa l-am cunoscut pe bunicul meu, care pentru mine, de fapt, nici nu exista.

– Descoperirea valizei a fost întâmplătoare?
– Acesta este un moment foarte important. Este vorba de familie, de puținul pe care îl am din partea tatălui meu; din partea mamei, nu am nimic. Era o tăcere totală, o tăcere asupra a tot ceea ce se întâmplase.

Așadar, mătușa Éliane, care locuia la Paris și care fusese foarte apropiată de bunicul meu. L-a venerat pe acest om până la moartea lui. S-a sacrificat pentru el. Nici nu s-a căsătorit.

„O să golim apartamentul, ce vă interesează?”

– Ce s-a întâmplat mai departe?
– Mătușa a murit. Avea 100 de ani. O persoană de la justiție mi-a spus: „O să golim apartamentul, ce vă interesează?” Așa că i-am spus: „Mă interesează doar lucrurile bunicului meu, cu restul puteți face ce doriți”. „În dulapul din hol se află o valiză de fier. Era… strania valiză…

Am luat documentele și am început să fac inventarul, în ordine cronologică. Toată viața lui era în valiză. Apoi i-am pasat-o lui Cătălin, în scop literar, spunându-i: „Fă ce vrei cu ea”. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

• Valiza conținea o pipă, suport de ochelari, ace de cravată, stilou Montblanc, baston pliabil cu mâner în forma unui cap de crocodil, plicuri, unul cu cărți de vizită și altul A4 cu documente, certificatul de naștere, medalii, decorații și Steaua lui David, obligatoriu să o poarte.
• S-a mai găsit și catalogul cu imagini scurte, descrieri și prețuri ale celor mai importante modele concepute și realizate până în 1935. Erau inclusiv genți cu motive populare preluate de pe ia românească.
• Legiunea de Onoare cu care l-a răsplătit Franța, alături de clientela provenită din elita frumuseții, dovedesc impactul obținut nu oriunde, ci în capitala mondială a modei.

– Dacă nu ați fi descoperit valiza, ați fi putut să recompuneți istoria familiei?
– Nu, ar fi fost imposibil! Am aflat că bunicul a urmat o formare profesională după ce a ajuns la Paris, apoi s-a angajat la o fabrică de marochinărie…

– Cum a ajuns Guillaume în lagărul de la Compiègne-Royaullieu?
– S-a organizat ceea ce se numește „rafle des notables”. În cadrul acestei acțiuni s-au arestat peste 700 de personalități evreiești din Paris și au fost duse în acest lagăr intermediar. De aici se formau transporturile spre Auschwitz. 

Am găsit scrisoarea cu svastică (n.r. – Ausweis, permisul de eliberare), scrisoarea directorului lagărului, care îi spunea mătușii mele să vină să-l ia pentru că nu putea fi dus la Auschwitz.

Când a fost arestat, avea 63 de ani, apoi slăbise în cele patru luni 30 de kilograme, dormise direct culcat pe pământ, hrana era cum era. Asta l-a salvat, era prea slăbit…. 

• Silberstein a fost dus în lagărul Compiègne-Royallieu, de unde a fost eliberat – posibil, după intervenția Caselor Regale Belgiene și Italiene și a Crucii Roșii internaționale, la 14 martie 1942, cu doar 13 zile înainte de formarea primului convoi al deținuților către Auschwitz. La un moment dat, a fost un „convoi al românilor”, în care s-a regăsit Bernard Natan.

Viața cu văduva ambasadorului

– Ce știți despre fabrica de marochinărie de pe Rue de Bondy 66, din Paris?
– Până puțin înainte de război, a avut un mare succes. Bunicul meu aproviziona curțile europene, curțile regale.

– Cum ați vrea ca numele lui Guillaume Silberstein să rămână în istorie?
– Un artist. A întâlnit o tânără, bunica mea, Laura, care era o persoană mult mai educată decât el. Bunica mea, care era din Vaslui, vorbea mai multe limbi și în perioada dificilă, când bunicul meu a părăsit-o, dădea lecții de pian. La Paris, toată lumea căuta „altceva”. Orașul amorului liber. Dar a fost bărbat curajos. 

Bunicul meu era un om care se bucura de viață. A pierdut totul odată cu arestarea lui. Și s-a întors la Paris. Prin intermediul unui văr și-a găsit un loc de muncă, fiind șofer pentru un ambasador. Ambasadorul și fiul său au murit într-un accident. 

Și, în cele din urmă, bunicul meu și-a petrecut ultimii ani alături de văduva ambasadorului într-un apartament foarte frumos din Paris. Ăsta e norocul. Ăsta e destinul.

Îl iubesc pe omul ăsta, a fost un geniu, a făcut lucruri extraordinare. Tatăl meu n-a vrut niciodată să vorbească despre el. Și Cătălin l-a readus la viață, minunat. Marochinărie de geniu și creația literară…

– De curiozitate, a evaluat cineva tot ce ați găsit în colecție?
– Nu. Erau scrisori, erau diplome, permis de conducere, chiar și o legitimație de presă, o obțineau strategic, aveau dreptul să circule mai ușor…

– Cum a fost la Iași, anul trecut?
– A fost interesant cum am fost invitat la Iași, anul trecut, în licee, pentru a vorbi despre această carte. Elevii de liceu au intrat în contact cu urmașii unor victime ale antisemitismului…

Mereu mă întorc cu plăcere la Iași, este orașul meu, într-un fel.

• Trei colegii ieșene au găzduit, în perioada 14-15 martie 2025, un turneu literar dedicat lansării romanului „Strania valiză a domnului Silberstein”: Colegiul Național „Costache Negruzzi”, Colegiul Național „Mihai Eminescu” și Colegiul Național „Garabet Ibrăileanu”. Alături de autor au fost prezenți descendenți a două personaje din carte, Jil Silberstein și Lénick Leguyader, nepoata lui Bernard Natan.

Corupția care doare

– Ați venit în țară, prima oară, după Revoluție. Cum vi se pare România azi?
– Am venit prima dată la 10 zile după moartea lui Ceaușescu, așa că am găsit o Românie foarte săracă, cu oameni cu nevoi enorme. Ceea ce mă interesa era ca oamenii să-mi povestească ce au trăit.

Așa că am văzut o țară cu oameni care suferiseră foarte mult. Am făcut și interviuri. 20 de ani mai târziu, m-am întors și am regăsit-o pe Gabriela Adameșteanu sau pe Ana Blandiana.

Pot vorbi mai mult despre Iași, orașul a fost restaurat, este mai plăcut. Dar pentru mine, ceea ce mă frapează, ceea ce mă face să sufăr este valoarea foarte mare a cercetătorilor, a oamenilor care lucrează la universitate și care realizează cercetări absolut remarcabile, dar am impresia că, la cel mai înalt nivel, nu le pasă, nu se acordă atenție valorii intelectuale și umane, iar corupția mă doare.

Mă doare pentru că există valori foarte, foarte mari în această țară. Dacă societatea ar ajunge să se curețe, să devină mai sănătoasă. Înțelegeți, dacă semnalul vine de sus, oamenii vor respira. Oamenii vor respira ușurați. Dumneavoastră sunteți cel mai în măsură să știți asta.

Sper din tot sufletul ca această țară să poată scăpa de aceste fantome. 

– Ce faceți în timpul liber? Am văzut o carte de vizită d-ale dumneavoastră. Scria montagnard pe ea…
– Asta pentru că am călătorit mult. Și nu doar am călătorit… am petrecut un an în Quebec Labrador cu indienii. Am petrecut jumătate de an în Amazonia. Am stat mult timp în Siberia…

– Ați făcut vreun sport?
– Am fost portar de fotbal la juniori și îmi amintesc de un meci în care am făcut o paradă extraordinară. Eram foarte mândru de mine și, la scurt timp după aceea, a venit echipa adversă în atac, un adversar a șutat, iar mingea mi-a trecut printre picioare. Și atunci mi-am spus: „Fără iluzii, fără iluzii”.

Iubindu-i pe Lato, Zmuda, Deyna, Gadocha, Szarmach

– Ce urmăriți la televizor?
– Nu am televizor, dar se poate urmări pe internet… Și sunt mai sensibil la fotbal și la tenis. Îmi plăcea Henry Leconte. Eram un mare suporter al Poloniei în anii ’70, îmi aduc aminte de semifinala cu Germania Federală, de la Mondialul din 1974… ploua, era noroi, nu se mai vedea pic de iarbă, totul a fost eroic! Au câștigat nemții, 1-0, dar Polonia a învins în finala mică, contra Braziliei, golul lui Lato. Zmuda, Deyna, Gadocha, Szarmach… Ce echipă!

– Ce proiecte aveți?
– Sunt în contact cu Editura Humanitas din București, pentru reeditarea „Dor de Iași”. Este o colecție de cărți poștale vechi, pe care le-am cumpărat și strâns de peste tot. Fotografii inedite, cu rol memorialistic., aranjată pe cartierele din Iași.

Vor să o reediteze, adăugând coduri QR, în linia noilor tehnologii de astăzi. Așadar, voi veni la București, dar îmi doresc foarte mult să mă întorc la Iași.

După ce s-a terminat interviul parcă-mi vine să-mi fac valiza și să plec aiurea. Valiza mea, de fapt a fiecăruia. Viața încape într-o valiză! Poți să dormi într-o valiză?

Chiar așa, ce ați pune într-o valiză? Sau vă faceți valiza și vă luați câmpii? Sau vă dați foc la valiză? Sau stați mereu cu valiza la ușă?

Dacă unii vor 5 femei din 5, eu vreau 5.000 din 5.000. Toate frumoasele Parisului vor fi ale mele, prin gențile mele! – Guillaume Silberstein