Liber la cuvânt – Legea ilicitului

Nu degeaba Nicolae Ceauşescu a introdus legea ilicitului. Mai ales într-o ţară în care se fură şi ouăle de sub găini, iar unul dintre domnitorii noştri de frunte, Constantin Brâncoveanu, canonizat şi el, era caracterizat de Antonio Maria del Chiaro drept un “descurcăreţ”: “ştia să tundă oaia fără s-o facă să behăie”. Furtişagul are tradiţii vechi pe plaiurile mioritice, iar cap de listă la acest sport naţional s-au dovedit a fi întotdeauna politicienii. Chestiunea a devenit de o aşa banalitate încât nimeni nu se mai întreabă cum oamenii noştri politici au strâns avuţii colosale. Dacă ai răbdare să citeşti declaraţiile de avere măcar ale parlamentarilor, rămâi uimit. Sunt putred de bogaţi. Mă îndoiesc că sunt genii: că dimineaţa fac legi, iar seara, aşa, de relaxare, dau tunuri financiare. Sau nu pricep eu, iar aleşii neamului sunt mai ceva decât brokerii de pe Wall Street: îl pot umili oricând pe speculantul George Soros sau familia Rockefeller. Nici CVurile nu-i recomandă, marea lor majoritate având meserii anoste, iar experienţa nu este profesională, ci exclusiv politică. Dar dacă sunt excepţionali în afaceri, nativi înzestraţi cu calităţi unice, de ce, Doamne, iartămă, nu pot scoate ţara asta din criză?

Recomandări

Avocatul care și-a aruncat pe geam iubita însărcinată a fentat închisoarea pe viață. Justificarea instanței în cazul de omor: „Conflictul a fost întreținut de ambii”

Ar fi un mizilic pentru ei dacă şi-ar pune creierele la bătaie! Aiurea! Cele mai multe acumulări sunt făcute din jefuirea banului public, din prădarea bugetului. Prin furt sub masca interesului naţional şi a sacrificiului pentru ţară. Acum câteva zile s-a demonstrat că parlamentarii sunt campioni la afaceri cu statul. N-ar fi nevoie de o nouă lege a ilicitului?

Urmărește-ne pe Google News