„Ma intreb care sunt pacatele mele ce nu o lasa pe fata mea sa se bucure de viata”

tarii, Alger.
Totul a fost minunat pana cand, in lune septembrie a anuluui 1983, a sosit in acel oras alt esantion de romani cu statutul de cooperanzi, ca si noi. Pana atunci am fost sanatoasa, in sensul ca nu aveam probleme prea mari, si aveam o viata normala. Dupa sosirea lor totul s-a intors cu susul in jos. Am inceput sa am niste dureri ciudate in abdomen, arsuri si descuamari ale pielii. De asemenea, ciudateniile au atins si alte lucruri. Au aparut mucegaiuri in locuri unde pana atunci nu apareau, laptele sarea din oala pusa la foc de parca era ulei, iar mainile ma dureau cumplit cand atingeam carnea pe care o preparam pentru masa.
Sotul meu capatase expresii pe care nu le mai auzisem la el si ne era frica unuia de celalalt sa nu vorbeasca gura fara noi. Fetita noastra avea noua ani si parca devenise o marioneta. Parca-i fugise viata, era trista si parca nu mai avea vointa. Viata devenise un cosmar. Parca eram personaje de film stiintifico-fantastic, cu extraterestri care se intrupeaza in cei de langa noi, iar eu observasem asta dar nu reuseam sa gasesc o solutie. Am plecat atunci urgent spre tara, lasand totul in urma. Aici, pentru ca nu am stiut sa tac, am povestit ce s-a petrecut acolo si am fost declarata schizofrenica si obligata sa stau acasa ca o pensionara, intr-o stare greu de suportat. Medicamentele ce mi-au fost prescrise imi faceau mai mult rau decat bine. Nu mai puteam merge normal, ochii nu mi se miscau decat cu greu si in plus aveam ameteli, cosmaruri care nu ma lasau sa dorm.
Am ajuns la divort. Copilul meu a fost crescut mai mult de amantele sotului meu, care
i-au descris viata si pe mine asa cum au crezut ele sau cum le-a convenit. Anii au trecut, fetita de atunci are acum 30 de ani si probabil poarta in suflet o povara. isi acuza parintii, spunand ca viata ei nefericita o datoreaza noua, cei care i-am dat viata. Umbla pe la biserici multe, cu lumanari, cu rugaciuni. Am auzit cu stupoare o noua acuzatie pe buzele ei: „Duc pacatele parintilor mei!”. Stau retrasa si chinuita si ma intreb care sunt pacatele mele ce nu o lasa pe fata mea sa se bucure de viata, ca toti tinerii de varsta ei. Nu stiu ce sa fac ca sa scap de stigmatul pus in anii comunismului: acela ca as fi schizofrenica! Nu stiu ce sa fac ca fiica mea sa ma inteleaga si sa nu ma mai jigneasca. Nu stiu ce sa fac ca sa-i aduc fericirea. Sunt absolut singura si constineta ca aici in Romania nu pot demonstra ca nefericirea noastra e realizata prin puteri paranormale.
V-am scris pentru ca simteam nevoia sa povestesc cuiva durerea ce o port in suflet. Sa nu-mi spuneti ca trebuie sa ma rog lui Dumnezeu. Daca ar exista, n-ar permite suferintele abominabile exercitate asupra unor persoane fara nici o vina. Atunci criminalilor ce suferinte le-ar da?
Cu stima,
Violeta, Ploiesti

Urmărește-ne pe Google News