„Mamă, vino să mă iei”. Povestea femeilor ucrainene care au călătorit 5.000 de kilometri și peste linia frontului pentru a-și aduce acasă copiii luați cu forța de ruși
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mai multe femei din Ucraina au călătorit prin Polonia, Belarus și Rusia pentru a ajunge în Crimeea sau în alte teritorii ucrainene ocupate de forțele Moscovei, de unde și-au recuperat copiii, scrie New York Times. Este doar unul dintre cazurile copiilor ucraineni deportați de ruși, un fenomen care a atras protestele vehemente ale Kievului, criticile comunității internaționale și un dosar pentru crime de război deschis de Curtea Penală Internațională.
Cuprins:
Un mandat de arestare a fost emis în luna martie de procurorii Curții Penale Internaționale pe numele președintelui rus Vladimir Putin și al comisarei pentru drepturile copilului, Maria Alekseievna Lvova-Belova, cei doi fiind acuzați de deportarea forțată a copiilor din Ucraina.
Rusia a negat acuzațiile, a susținut că a luat copiii respectivi pentru a-i salva de război și a subliniat că va continua această practică, dar cel puțin unele cazuri documentate de organizațiile umanitare și de presă au venit să contrazică această poziție.
Unul dintre aceste cazuri este cel al unor femei din Ucraina care luna trecută au călătorit mii de kilometri pentru a-și aduce acasă copiii luați încă de anul trecut de autoritățile ruse.
Timp de câteva săptămâni, după ce trupele rusești l-au răpit pe fiul adolescent al Nataliei Jornik de la școală, în toamna anului trecut, aceasta nu a avut nicio informație despre unde se află sau ce s-a întâmplat cu el, scrie New York Times.
Apoi a primit un telefon. „Mamă, vino să mă iei”, i-a spus fiul ei, Artem, în vârstă de 15 ani. Își amintise numărul de telefon al mamei sale și împrumutase telefonul mobil al directorului școlii.
Femeia i-a făcut o promisiune: „Când se vor calma luptele, voi veni”. Ceea ce a și făcut.
Artem și mai mulți colegi de școală fuseseră luați de trupele rusești și transferați la o școală aflată mai adânc în interiorul Ucrainei ocupate de Rusia.
Natalia Jornik nu a știut cum să ajungă la copil, care se afla de cealaltă parte a liniei frontului. Dar câteva luni mai târziu, când un vecin l-a adus înapoi pe unul dintre colegii fiului ei, femeia a aflat despre existența unei organizații caritabile care ajuta mamele să-și aducă copiii acasă.
Prin urmare, în luna martie, Natalia Jornik și un grup de femei ajutate de organizația „Salvați Ucraina” au parcurs o distanță de 5.000 de kilometri, prin Polonia, Belarus și Rusia, pentru a intra pe teritoriul ocupat de Rusia în estul Ucrainei și în Crimeea, cu scopul de a-și recupera copiii - 15 la număr.
Apoi au fost evident nevoite să se și întoarcă. „Nu există cuvinte pentru toate emoțiile”, a spus Natalia, când a descris reîntâlnirea cu Artem.
Cazul lui Artem este unul închis. În unele cazuri, ucrainenii aflați în zonele ocupate au fost nevoiți să ascundă pur și simplu copiii din spitale, spre exemplu, pentru se asigura că aceștia nu sunt luați de ruși. Iar în alte cazuri, după cum au spus criticii și chiar procurorii, copiii ucraineni au ajuns în Rusia - unii dintre ei fiind dați spre adopție.
Crime de război
În cele 13 luni de la debutul invaziei, mii de copii ucraineni au fost strămutați sau transferați cu forța în Rusia sau pe teritoriile ucrainene controlate de Rusia. Ucraina și organizațiile umanitare au condamnat aceste mișcări, pe care le-au catalogat drept crime de război.
Odată ajunși sub controlul rușilor, au spus criticii, copiii sunt supuși reeducării, adopției și plasamentului în sânul familiilor rusești.
Oficialii ucraineni și organizațiile pentru drepturile omului au spus de asemenea că aceste mutări forțate sunt practic un plan de a anula o generație de tineri ucraineni, care sunt transformați în cetățeni ruși loiali. O eradicare a culturii ucrainene, care echivalează cu comiterea unui genocid.
Nimeni nu cunoaște exact numărul total de copii ucraineni transferați în Rusia sau în Ucraina ocupată de forțele Moscovei.
Guvernul ucrainean a identificat peste 19.000 de copii despre care spune că au fost transferați cu forța sau deportați, dar cei care cunosc îndeaproape această problemă spun că numărul real este mai aproape de 150.000, scrie New York Times.
Rusia a apărat transferul copiilor spunând că este de fapt vorba despre un efort umanitar de salvare a acestora din zona de război, dar a refuzat să coopereze cu Kievul sau cu organizațiile internaționale pentru a-i găsi pe mulți dintre ei.
După ce Curtea Penală Internațională a emis mandatul de arestare pe numele lui Lvova-Belova, aceasta a declarat că rudele sunt libere să vină să își ia copiii, dar că doar 59 de copii așteaptă de fapt să se întoarcă acasă - o afirmație pe care oficialii ucraineni au respins-o ca fiind absurdă.
Pentru miile de copii care au fost transferați în Rusia și în teritoriile ocupate, unii provenind din familii destrămate sau defavorizate, depărtarea de casă a fost deseori un calvar. Unii plâng atunci când sună acasă și nu pot vorbi liber, au declarat părinții lor, potrivit New York Times.
Iar părinții, care au înfruntat deja războiul și au devenit refugiați, au fost nevoiți să îndure luni întregi de anxietate, temându-se că copiii lor vor fi trimiși mai departe sau dați spre adopție în Rusia.
Nu doar o simplă tabără de vară
Unii dintre părinții cu care au vorbit jurnaliștii New York Times au spus că se simt vinovați. Ei și-au trimis copiii în tabere de vară în peninsula Crimeea - pentru a-i ține departe de război pentru o perioadă - după ce au fost asigurați că aceștia se vor întoarce în două săptămâni.
Alții pur și simplu au cedat presiunii oficialilor și soldaților, pentru a-și lăsa copiii să fie luați în aceste tabere. Cu toții s-au învinovățit atunci când aceștia nu s-au întors.
„M-am simțit complet pierdută”, a declarat Iulia Radzevilova, care și-a adus fiul de 12 ani acasă în luna martie, după ce acesta a petrecut cinci luni într-o tabără din Crimeea. „Nimeni nu m-a sprijinit. Familia, părinții, prietenii au început să mă acuze”, a spus ea.
Dar alți copii au fost transferați fără avertisment sau, la fel ca Artem, au dispărut pur și simplu.
Artem, fiul Nataliei Jornik, mergea spre școala sa din Kupiansk, pe 7 septembrie, pentru a recupera documentele de care avea nevoie pentru facultate. Niciun autobuz nu s-a întors în acea zi, așa că el a rămas peste noapte acolo. A doua zi, trupele rusești au apărut și l-au urcat pe el și pe alți elevi în camioane militare.
„Erau ruși”, a declarat Artem într-un interviu. „În camuflaj, cu kalașnikoave”. S-a gândit să fugă peste zidul din spate al școlii, a spus el, dar profesorii s-au asigurat că toți copiii au urcat la bordul camioanelor.
Când nu s-a întors acasă, mama sa a încercat să meargă la Kupiansk pentru a-l găsi, dar s-a întors, din cauza bombardamentului puternic. Timp de trei săptămâni, în satul ei nu a existat electricitate sau telefonie din cauza luptelor. Neavând nicio veste despre locul unde se afla, ea l-a înregistrat ca dispărut la poliție.
Apoi a venit apelul telefonic al lui Artem. Acesta a spus că el și colegii săi, cu vârste cuprinse între 7 și 17 ani, fuseseră duși în orașul Perevalsk, în estul Ucrainei ocupate de Rusia, unde au fost lăsați într-un internat.
Se afla la doar câteva ore de mers cu mașina, dar pe un teritoriu închis de război.
În căutarea unui copil cu autism
În cealaltă parte a țării, în sudul Ucrainei, Olha Mazur s-a confruntat cu o căutare și mai complicată. Fiul ei, Sașa, în vârstă de 16 ani, locuia într-o școală rezidențială pentru copii cu dizabilități în localitatea Oleșkî, aflată în apropiere de orașul Herson, unde stătea femeia.
Sașa este autist și nu poate vorbi, a spus ea. În plus, Oleșkî se află de partea cealaltă a râului Nipru.
Olha și-a văzut fiul ultima dată în vară. Hersonul era încă ocupat, iar un director rus a fost numit la conducerea școlii. Apoi, podul de peste Nipru a fost bombardat și femeia nu a mai putut călători pentru a-l vedea.
În noiembrie însă, a văzut pe internet o listă care îl includea pe Sașa printre copiii transferați în Crimeea.
A fost ușurată și îngrijorată în același timp. „Sunt recunoscătoare că este în viață”, a spus ea, dar școala nu a informat-o niciodată ce făceau, iar Sașa nu avea cum să comunice cu ea.
Părinții copiilor aflați în diverse tabere și școli de vară au început să afle, prin intermediul apelurilor telefonice primite de la copiii lor, că școlile îi vor lăsa să plece acasă, dar numai dacă părinții vin să îi ia personal.
Puține mame aveau însă mijloacele necesare pentru a face un astfel de drum. Din fericire pentru ele existau însă mai multe organizații caritabile făceau chiar asta, printre care „Salvați Ucraina”.
Înființată după prima invazie rusă din 2014, organizația a fost creată pentru a muta copiii și familiile lor din zonele ocupate și din locurile cu lupte intense către adăposturi sau case noi.
După ce toamna trecută, copiii au rămas blocați pe teritoriul ocupat de Rusia, organizația a început să organizeze misiuni de salvare.
Cu ajutorul acestei organizații au pornit mamele în călătoria de 5.000 de kilometri prin Polonia, Belarus și Rusia și apoi spre teritoriile ocupate de Rusia.
Ele au fost nevoite să facă față unor controale ostile de-a lungul traseului, care a inclus un zbor din Belarus la Moscova, și unui interogatoriu de nouă ore din partea ofițerilor de imigrare de la aeroport.
De la Moscova, au condus mai mult de 1.500 de kilometri până în Crimeea. Natalia Jornik s-a despărțit pentru a merge la Perevalsk pentru Artem. Apoi, întregul grup a călătorit înapoi pe unde a venit și a revenit în Ucraina prin Belarus, scrie New York Times.
Poveștile copiilor
Copiii au ajuns înapoi în Ucraina luna trecută. Și au avut multe povești. Unii au povestit că în tabere existau pedepse frecvente. Copiii ucraineni erau presați să cânte imnul rusesc, erau ținta hărțuirilor și a injuriilor din partea altor elevi, au spus ei.
De asemenea, exista și un stres tot mai mare. Copiilor li s-a spus că, dacă părinții lor nu îi vor lua până luna aceasta, adică la șase luni de la sosirea lor, vor fi trimiși în centre de plasament sau vor fi dați spre adopție.
„Nu mai avea nicio speranță că voi veni”, a spus Iulia Radzevilova despre fiul ei.
Olha Mazur a fost și mai critică la adresa comportamentului rușilor. Starea fiului ei autist s-a deteriorat în perioada în care cei doi au fost separați, a spus ea. „El nu a fost niciodată așa”, a spus ea. „Când iese din mașină, îi este frică de orice”, a explicat femeia.
Olha își face griji și pentru ceilalți copii cu dizabilități de la centrul de îngrijire al lui Sașa din Oleșkî, unii în scaun cu rotile sau imobilizați la pat.
Nu există nicio înregistrare a locului unde au plecat, a spus femeia. Olha a făcut referire și la comentariul unui administrator rus din tabără care i-a spus că copiii ucraineni au fost aruncați „ca niște pui de pisică”.
Din cei 13 copii evacuați din internatul din Kupiansk în septembrie anul trecut, doar doi s-au întors în Ucraina, printre care și Artem.
Un altul a plecat în Polonia. Patru copii s-au mutat undeva în Rusia, probabil cu părinții lor. Cinci copii au rămas la școala din Perevalsk, inclusiv două fete în clasa întâi.
