Massoumeh Raouf, fostă deținută politic, despre situația femeilor din societatea iraniană: „Misoginia nu este o simplă trăsătură de caracter a puterii, ci un sistem instituționalizat pe care îl putem califica drept apartheid sexual” 

Martoră a nedreptăților comise sub regimul mollahilor, scriitoarea și jurnalista Massoumeh Raouf a ales să apere drepturile fundamentale ale poporului său, în ciuda prețului greu plătit prin execuția fratelui său mai mic. Încarcerată pentru angajamentul său, ea refuză să tacă și inspiră numeroși activiști iranieni.

Massoumeh Raouf, născută în 1961, a fost prizonieră politică a regimului mullahilor din Iran. A fost arestată în 1981 și condamnată la 20 de ani de închisoare. Însă, după opt luni, a reușit să evadeze, experiență relatată în cartea sa „Evadare din închisoarea din Iran”, publicată în 2022 la editura Balland din Franța
În 1988, fratele ei mai mic a fost executat în timpul masacrului celor 30 000 de prizonieri politici iranieni. În memoria fratelui său, a scris banda desenată „Un mic prinț în țara mollahilor”. 

Între 1996 și 2001, ea a efectuat cercetări privind familiile celor executați politic și situația din închisorile din Iran. Rezultatul a fost o lucrare colectivă: „Masacrul prizonierilor politici” și „Eroi în lanțuri”. 

Membră a Societății Oamenilor de Litere (SGDL) și a Consiliului Național al Rezistenței Iraniene (CNRI), Massoumeh Raouf trăiește în exil de peste 40 de ani. Implicată în „Campania mișcării pentru justiție în favoarea victimelor masacrului din 1988”, ea luptă astăzi pentru ca autorii acestei „crime împotriva umanității rămasă nepedepsită” să fie aduși în fața justiției ” Massoumeh Raouf ține regulat prelegeri în școli gimnaziale și licee pentru a povesti dramele prin care au trecut ea și familia ei. 

Implicată în „Campania mișcării pentru justiție în favoarea victimelor masacrului din 1988”, activista originară din Iran luptă constant pentru ca autorii acestei „crime împotriva umanității rămasă nepedepsită” să fie aduși în fața justiției.

„La 20 de ani, am fost supusă unui proces-fantomă de zece minute”

Massoumeh Raouf a vorbit pentru Libertatea și despre motivele care au determinat-o să protesteze împotriva regimului din Iran de peste 40 de ani. Massoumeh Raouf spune că protestul său nu este un simplu angajament politic, ci o necesitate vitală dictată de istoria țării mele și de propria mea experiență de viață. Iar acest protest are pentru activista din Iran trei motive fundamentale.

„În primul rând, trădarea idealurilor revoluției din 1979. Generația mea a ieșit în stradă cu o speranță imensă de libertate și dreptate pentru a pune capăt dictaturii Șahului. Faptul că această speranță a fost confiscată de Khomeini și înlocuită cu o teocrație absolută, Velayat-e Faqih, a fost primul motor al rezistenței mele. Nu ne-am revoltat pentru a trece de la o dictatură la alta; voiam o republică democratică. În al doilea rând, rolul meu de jurnalistă m-a plasat în prima linie a opresiunii. Am văzut cum regimul a început să „spargă pixurile” și să interzică orice presă independentă. Informarea a devenit atunci un act de luptă. Eu însămi am suferit brutalitatea fizică a acestui sistem: am fost linșată cu sălbăticie chiar în centrul orașului Rasht, doar pentru că distribuisem un ziar de opoziție. În acel moment, am înțeles că, în fața unei asemenea barbarii, tăcerea era o complicitate. În cele din urmă, există o responsabilitate morală inalienabilă. 

La 20 de ani, am fost supusă unui proces-fantomă de zece minute. În celulă, am împărtășit viața de zi cu zi a unor tinere eroice care au fost torturate și executate pentru ideile lor. De la evadarea și exilul meu, le port în suflet vocile. A renunța la luptă ar însemna să le trădez memoria, precum și pe cea a fratelui meu Ahmad, executat în 1988. Astăzi scriu pentru că este un act de dreptate, pentru ca aceste sacrificii să nu fie niciodată uitate”, a explicat Massoumeh Raouf pentru Libertatea.

În opinia acesteia o schimbare reală și pozitivă în Iran nu poate fi impusă din exterior, deoarece „trebuie să provină în mod imperativ din voința suverană a poporului iranian și din rezistența sa organizată. Istoria ne învață că schimbările durabile se nasc din interior; deși intervențiile militare sau bombardamentele pot slăbi un aparat de stat, ele nu sunt niciodată suficiente pentru a provoca o cădere durabilă a unui regim sau pentru a instaura o democrație de durată. Adevărata forță de transformare rezidă în respingerea masivă a sistemului de către populație, o realitate ilustrată de revoltele succesive din 2017, 2019 și, într-un mod și mai tragic, de evenimentele din ianuarie 2026.
Această soluție se bazează pe existența unei alternative democratice credibile, reprezentată de Consiliul Național al Rezistenței din Iran (CNRI) și de planul în zece puncte al doamnei Maryam Radjavi, care propune o viziune a unui viitor fondat pe democrație și pe separarea religiei de stat. Această speranță într-un Iran suveran, liber și în pace cu lumea este cea care îmi ghidează în fiecare zi lupta”.

„Mi-am văzut prietenele și colegele de celulă duse în fața plutonului de execuție”

În septembrie 1981, Massoumeh Raouf a fost arestată de poliție deoarece era suspectată că era simpatizantă a mișcării Mujahedinii Poporului din Iran. Scriitoarea iraniană a povestit cum a fost acea zi pentru ea. 

„Pe 13 septembrie 1981, am fost arestată în plină stradă. Pe atunci, o simplă bănuială de simpatie față de opoziție era suficientă pentru a fi arestat, torturat și, uneori, executat fără niciun proces. În acea zi, eram cuprinsă de un sentiment de misiune și de doliu: mă îndreptam spre strada Pamchal, din Rasht, pentru a participa la o ceremonie în memoria prietenei mele apropiate, Sousan Shademani. O studentă la asistență medicală în vârstă de 19 ani fusese tocmai torturată și împușcată cu o rapiditate îngrozitoare de către călăii regimului”, rememorează Massoumeh Raouf.
Calvarul său a început în subsolul închisorii Sepah – Gărzile Revoluției – din Rasht. 

Condițiile de acolo erau de o dezumanizare totală: era închisă într-o cutie de beton de 4 metri pe 5, luminată de un bec slab, fără pat și fără robinet, având doar câteva pături murdare pe podea. 

„Procesul meu a fost o parodie de justiție de zece minute: fără avocat, fără dovezi și fără dreptul la apărare, am fost condamnată la 20 de ani de închisoare, deși aveam doar 20 de ani și întreaga mea viață se prăbușea. Momentele cele mai insuportabile au fost, fără îndoială, acelea în care le-am văzut pe prietenele și colegele mele de celulă fiind duse în fața plutonului de execuție. Dintre toate aceste chipuri eroice, cel al lui Batoul Assadi rămâne o rană deschisă în memoria mea. Batoul avea 24 de ani și era studentă la geologie; devenisem foarte apropiate, împărtășindu-ne poveștile intime și chiar planurile noastre de evadare. Pe 15 noiembrie 1981, a fost executată. A trăi aceste execuții în direct și a auzi zgomotul gloanțelor care îți ucid prietenele este o încercare care te marchează pe viață; pentru ele am transformat acest traumatism într-o mărturie în cărțile mele”, spune Massoumef Raouf.

Din fericire, în 1982 a reușit să evadeze alături de mai multe colege de închisoare.
„Într-un astfel de loc, însăși ideea de evadare pare irealizabilă, aproape un vis de neatins. Totuși, ceea ce poate transforma imposibilul în realitate este voința de neclintit a celor care refuză să se supună. Cu acest spirit de rezistență colectivă, noi am decis să încercăm imposibilul. Pentru noi, această evadare nu a fost doar o căutare a libertății individuale, ci un mesaj clar și puternic adresat regimului mollahilor: „Nu ne veți zdrobi rezistența.” Riscurile erau imense. Știam că, în orice moment, puteam fi zărite de turnurile de supraveghere ale pasdaranilor. Un singur foc de mitralieră ar fi fost suficient să ne doboare. Dacă am fi fost capturate, tortura sau execuția ne-ar fi așteptat inevitabil. Sincer, nu credeam că voi ieși în viață din această operațiune”, povestește scriitoarea iraniană.

După evadare, a trăit doi ani extrem de intensi în clandestinitate. Pericolul era permanent: în fața unei rezistente, regimul este nemilos și risca în orice moment să fiu arestată și executată. Familiile curajoase riscau ele însele pedeapsa cu moartea pentru că au primit-o. Deși nu dorea să-și părăsească țara, condamnarea sa la moarte a obligat-o la exil, pentru a putea continua lupta împotriva regimului mullahilor.
„Plecarea mea a fost o adevărată odisee organizată de rețelele Rezistenței. Mai întâi am ajuns în Kurdistanul iranian, apoi am trecut granița spre Irak călare, ghidată de simpatizanți kurzi. După câteva luni de așteptare în Irak, am depus o cerere de azil și am ajuns în cele din urmă în Franța în 1985. Am primit amenințări în perioada de când am plecat în exil. De îndată ce te opui public regimului, te expui la intimidări fizice și la campanii de calomnie pe internet sau la presiuni constante asupra familiei rămase în țară”, precizează Massoumeh Raouf.

Cum și-a reconstruit viața ca refugiată politic în Franța 

Cel mai dureros moment pentru Massoumeh Raouf în 1982 a fost când a aflat că fratele său mai mic, Ahmad, care avea atunci doar 17 ani, era deținut chiar în închisoarea din care ea tocmai evadase. Torționarii, umiliți de evadarea ei, îl acuzaseră pe nedrept de complicitate pentru a-l folosi ca ostatic: „Trăiam cu durerea insuportabilă de a ști că el era supus unor interogatorii brutale din cauza mea, în timp ce vărul meu Ali, membru al Pasdaranilor, făcea presiuni asupra tatălui meu ca eu să mă predau. Ahmad m-a salvat de această dilemă crudă, transmițându-i mamei mele că era mândru de mine și că mă încuraja să continui lupta; forța sa morală excepțională a devenit motorul angajamentului meu neclintit”.

Pas cu pas, Massoumeh Raouf a reușit să își facă o viață nouă după evadare și spune că reconstrucția ei s-a bazat pe doi piloni indisolubili: integrarea culturală și continuarea cu tenacitate a angajamentului său politic. 

„Am ajuns în Franța ca refugiată politică, deoarece această țară reprezenta pentru mine simbolul universal al libertății, al Rezistenței împotriva fascismului și al drepturilor omului. La sosire, nu știam niciun cuvânt în franceză, deși cunoșteam deja această țară prin literatura sa prestigioasă. Învățarea limbii a fost prima mea provocare, o adevărată aventură intelectuală care mi-a permis să mă integrez în noua mea țară de primire. Datorită solidarității poporului francez, am reușit să mă integrez și să-mi transform exilul într-un nou teren de luptă. De atunci, mi-am continuat lupta în cadrul Consiliului Național al Rezistenței Iraniene (CNRI). Această coaliție, care funcționează ca parlament în exil din 1981, reunește diverse curente — de la liberali la progresiști — și personalități provenite din toate componentele societății iraniene, unite pentru o alternativă democratică.
Scrierea a devenit principalul instrument al rezilienței mele. Această muncă de memorie a dat roade prin publicarea a trei lucrări majore: banda desenată ce relatează povestea fratelui meu Ahmad, erou nevinovat asasinat în timpul masacrului din 1988; mărturia mea despre evadare; și, în sfârșit, a treia mea carte, «O, mame ale Iranului», apărută în martie 2026. Această recunoaștere literară a fost încununată de Medalia de Argint din 2025 a Societății Autorilor și Artiștilor Francofoni. Prin spargerea zidului tăcerii și prin crearea acestei legături directe cu publicul, am găsit un sens profund al exilului meu”, precizează Massoumeh Raouf.

A aflat după trei ani că fratele său a fost ucis

În 1988, Ahmed, fratele său mai mic, a fost executat în timpul masacrului celor 30 000 de prizonieri politici din Iran. Masoumef Raouf a dezvăluit pentru Libertatea cum a aflat această veste teribilă. În martie 1988, primise o scrisoare de la fratele său Ahmad, scrisoare care o umpluse de bucurie: tocmai fusese eliberat după cinci ani de închisoare și îi mărturisea dorința sa arzătoare de a i se alătura mie pentru a continua lupta împreună. 

„Îl așteptam în fiecare zi cu o nerăbdare febrilă, imaginându-mi reîntâlnirea noastră după atâția ani de despărțire. Dar lunile treceau fără vești. Eram măcinată de îngrijorare, cu atât mai mult cu cât începeau să se răspândească zvonuri despre execuții în masă ale prizonierilor politici. Anxietatea a devenit insuportabilă. Ne mai putând suporta așteptarea, am decis să-l sun pe tatăl meu în Iran pentru a afla dacă Ahmad pornisese deja la drum. În timpul acelui apel, lumea mi s-a prăbușit.
Tatăl meu, cu vocea tremurândă de surprindere, mi-a răspuns cu o întrebare care mi-a înghețat sângele în vene: „Dar nu e cu tine? Ne-a spus la revedere ca să vină să te vadă. Dacă nu e cu tine, atunci unde este?”. În acel moment precis, am înțeles tragedia: Ahmad nu reușise niciodată să părăsească țara. Căzuse într-o capcană a serviciilor de informații pe drumul spre libertate și fusese trimis înapoi în închisoare. Timp de trei lungi ani, tatăl meu a rătăcit de la o închisoare la alta, căutând cu disperare un nume pe o listă sau un mormânt, dar regimul rămânea tăcut. Abia în 1991, agenții serviciilor de informații ale regimului i-au mărturisit în cele din urmă că Ahmad fusese executat la închisoarea din Oroumieh. Călăii nu i-au înapoiat rămășițele și nici nu au indicat locul înmormântării, creând ceea ce Amnesty International numește o „tortură neîntreruptă” pentru familii”, spune emoționată Massoumeh Raouf. 

Metodele oribile prin care erau asasinați deținuții politici

Între 1996 și 2001, aceasta a efectuat cercetări ample, vorbind cu familiile victimelor masacrului din 1988 și asupra situației din închisorile din Iran și a povestit pentru Libertatea detaliile aflate care au șocat-o cel mai mult: „Ceea ce m-a șocat cel mai mult în cursul acestei căutări a adevărului a fost planificarea metodică și cruzimea multiformă a acestui genocid. La închisoarea Evin, mărturiile arată că spânzurarea era considerată prea lentă și că sute de deținuți au fost adunați în piscina goală a închisorii pentru a fi măcelăriți cu mitraliera, lăsându-i să se scufunde în propriul sânge. La Oroumieh, am descoperit că deținuții, printre care se afla probabil și Ahmad, au fost duși pe dealurile din împrejurimi pentru a fi literalmente măcelăriți cu arme albe – cu macete și topoare –, departe de privirile curioase. Membrii „Comisiei morții”, care au ocupat cele mai înalte funcții ale statului, trebuie să răspundă pentru acest genocid pe care ONU l-a recunoscut în sfârșit oficial în 2024. Prin documentarea fiecărui nume, a fiecărui loc și a fiecărei metode de execuție, am creat o bază juridică pentru a pune capăt impunității acestor criminali și pentru a face dreptate celor 30 000 de victime, printre care se numără și dragul meu frate Ahmad”.
În cadrul discuiei cu Libertatea, Massoumeh Raouf a vorbit și despre cum poate fi combătută misoginia instituționalizată din Iran.

„Visez la un Iran în care nimeni nu este închis pentru opiniile sale”

„Misoginia din Iran nu este o simplă trăsătură de caracter a puterii, ci un sistem instituționalizat pe care îl putem califica drept un adevărat apartheid sexual. Pentru a combate o astfel de structură, analiza mea și experiența mea în cadrul rezistenței arată că soluția nu constă în solicitarea unor reforme parțiale sau a unor drepturi izolate. Așa cum au strigat femeile iraniene în timpul revoltei din 2022, obiectivul nu este acela de a obține o anumită concesie, ci de a răsturna în întregime regimul misogin al mollahilor. Ele au înțeles că libertatea vestimentară, egalitatea și accesul la drepturile sociale și politice sunt intrinsec legate de dispariția acestei teocrații. Această luptă se duce pe mai multe fronturi indissociabile. În primul rând, ea se bazează pe conducerea femeilor care, departe de a fi simple victime, au devenit actori centrali și motorul rezistenței organizate. Pentru ca această luptă să aibă succes, solidaritatea internațională trebuie să înceteze să mai fie o simplă postură și să devină o acțiune concretă de izolare diplomatică a regimului. Lumea trebuie să recunoască dreptul poporului iranian la rezistență și să susțină alternativa sa democratică”, explică scriitoarea și activista originară din Iran.

Massoumeh Raouf a dezvăluit și ce înseamnă libertatea pentru ea. Pentru activista iraniană, libertatea este mult mai mult decât un simplu ideal, este o necesitate vitală: „Visez la un Iran în care fiecare cetățean își poate alege liber conducătorii, fără teamă și fără constrângeri, în care libertatea de exprimare nu este un privilegiu, ci un drept fundamental. O țară în care nimeni nu este închis pentru opiniile sale, în care vocea fiecăruia contează cu adevărat. Visez, de asemenea, la o societate în care femeile se bucură de aceleași drepturi ca bărbații, în care locul lor nu este impus, ci ales. Un Iran care își îmbrățișează bogăția culturală și religioasă, unde diversitatea nu este doar tolerată, ci celebrată. Libertatea, democrația și pacea nu sunt simple cuvinte, ci aspirațiile profunde ale unui popor care refuză să tacă. Pentru că, în fond, nicio forță nu poate stinge voința unei națiuni hotărâte să trăiască cu demnitate, cu capul sus și în libertate”.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro