Misterul crimelor în serie din satul Sălcuța: 5 oameni ucişi şi niciun vinovat. Principalul suspect, numit „urmaşul lui Rîmaru”, a fost condamnat pe viață şi apoi achitat definitiv

Primele două crime, descoperite în ziua de Buna Vestire, la marginea satului

Ascuns printre dealurile şi pădurile din Bistrița-Năsăud, satul Sălcuța pare încremenit în timp, cu drumurile lui pietruite şi casele vechi, cu cerdac, răsfirate ca dintr-un şirag rupt de mărgele. După Revoluție, cei de aici au plecat, rând pe rând, iar în Sălcuța n-au mai rămas decât vreo sută de suflete. Majoritatea, oameni în vârstă care continuau să trăiască din agricultura şi din creşterea animalelor. Fiind puțini, se cunoşteau şi se ajutau între ei. Aşa că atunci când în Sălcuța a început şirul crimelor în serie, toată suflarea satului a fost îngrozită. 

Primele două crime au fost descoperite pe 25 martie 1992, chiar în ziua de Buna Vestire. Era într-o miercuri, în jurul orei 5:00 diminieața, când un localnic, trecând pe lângă ultima casă din capul satului, a auzit din curte un soi de geamăt prelung. Afară era încă întuneric, iar bărbatul a crezut că e vreun animal în suferință şi şi-a văzut de drum.

După ce s-a luminat de ziuă, pe la ora 8:00, pe acolo a trecut un alt localnic şi, auzind acelaşi zgomot, s-a uitat peste gard şi l-a zărit pe Ioan F. care agoniza, întins pe pământ, cu capul plin de sânge. Lângă el era un felinar mic, de mână, cu lumina stinsă. Bărbatul a intrat în curte şi atunci, la vreo patru metri de prima victimă, a descoperit-o şi pe proprietara casei, Domnița M., zăcând fără suflare pe o alee de beton.   

Cei de pe salvarea care a ajuns într-un târziu în Sălcuța n-au mai putut decât să constate decesul, în cazul ei. Pe Ioan F. l-au pus pe targă şi l-au dus spre spital, însă bărbatul a murit pe drum, fără să apuce să mai spună ceva despre ce i întâmplase. Cine ar fi putut să-i omoare pe cei doi?

Domniţa M. avea 64 de ani, era văduvă şi trăia singură de mai multă vreme. Oamenii din sat îi spuneau „şuşterița”, pentru că soțul ei fusese cizmar. Cel mai apropiat vecin al Domniței era Ioan F., de 59 ani, un bărbat care locuia şi el tot singur şi muncea cu ziua prin sat. 

Ce probe au adunat criminaliştii şi cum s-a „pierdut” firul de păr găsit pe felinar  

Când a fost descoperită moartă, Domnița era culcată pe spate, cu faţa în sus. Avea pe ea hainele de casă: o rochie albastră din doc, un şorţ maro, murdar, nişte pantaloni tricotaţi pe picior şi o pereche de ciorapi albaştri. Pantaloni erau „uşor suflecaţi”, notează  polițiştii în procesul-verbal de cercetare la fața locului, iar asta putea indica o tentativă de viol. Raportul de expertiză biologică a arătat că „pe frotiurile vaginale recoltate de la victimă nu s-au pus în evidenţă spermatozoizi”. 

Legiştii au stabilit că Domnița M. a fost ucisă prin sugrumare, în prima parte a nopţii de 24 martie 1992. Iar Ioan F. a decedat din cauza hemoragiei cerebrale ce i-a fost provocată de loviturile primite la cap cu „un obiect dur contondent”. Ambii fuseseră atacați în timp ce se aflau față în față cu agresorul. Femeia, mai spun legiştii, s-a apărat, iar zgârieturile de pe obrajii ei dovedesc că a încercat să se elibereze din încleştarea mâinilor, atunci când a fost strânsă de gât. 

Cel mai probabil, sub unghiile ei exista şi ADN-ul criminalului, ceea ce ar fi ajutat la prinderea lui. Dar în România nu se auzise pe atunci de expertizele genetice judiciare, deşi prima profilare ADN în domeniul criminalisticii fusese realizată de britanicul Sir Alec Jeffreys încă din 1986. La noi, anchetele încă se mai făceau cu pămătuf, pulberi pentru amprente şi analize ce stabileau grupa sanguină şi tipul secretor/nesecretor al celui de la care proveneau sângele/saliva/sperma găsite la locul faptei.  

În cazul dublului omor de la Sălcuța, polițiştii care au efectuat cercetarea la faţa locului au găsit următoarele probe: 

● pete de sânge din grupa sanguină 01 (la fel ca cea a Domniței M.), pe umărul drept şi pe buzunarul stâng al unei veste din piele ce-i aparţinea Domniței M.; 

● urme de sânge pe o jachetă kaki: unele erau din grupa 01 (la fel ca cea a Domniței M.), iar altele din grupa A II (la fel ca cea a lui Ioan F.);

● urme de sânge din grupa A II (la fel ca cea a lui Ioan F.) pe sacoul din stofă, pe bluza de doc şi pe interiorul puloverului ce-i aparţineau lui Ioan F.;

● câteva fire de păr, găsite în mâna Domniței M., despre care expertiza biocriminalistică a stabilit că „provin din regiunea păroasă a capului acesteia”.

● un fir de păr, găsit pe felinarul de lângă Ioan F.; expertiza a stabilit că el provine din regiunea păroasă a capului şi că nu îi aparține nici lui Ioan F., nici Domniței M.. 

În cei şapte ani, câți au trecut până la apariția primului suspect din acest caz, firul de păr de pe felinar a dispărut dintre probele de la dosar. Prin urmare, el n-a mai putut fi nici măcar comparat cu cel al bărbatului care avea să fie acuzat de dublul omor. 

Pentru că la fața locului găsiseră doar sânge din aceeaşi grupă sanguină ca şi cea a victimelor, anchetatorii au mers pe ipoteza că Domnița şi Ioan s-au omorât reciproc: el ar fi încercat să o violeze, ea l-ar fi lovit cu o piatră în cap, apoi el, după ce ar fi strâns-o de gât, ar mai fi făcut câțiva paşi, prăbuşindu-se în curte. Firul de păr de pe felinar strica tot acest tablou, nepotrivindu-se niciunde, aşa că a fost eliminat.

Două femei dispărute într-o dumincă şi găsite după 45 de zile, într-o fântână părăsită 

Luni la rând, cei din Sălcuța au crezut şi ei în aceeaşi stranie poveste, în care cei doi consăteni de-ai lor s-au ucis concomitent, ca doi pistolari într-un duel din westernul sălbatic. Dar după doi ani, în februarie 1994, când încă două femei au dispărut, oamenii s-au îngrijorat şi-au început să-şi pună din nou întrebări. 

Anica R. avea 57 de ani şi era de loc din Cluj, dar venise în Sălcuța de tânără, după soțul ei. Într-o seară de duminică, pe 27 februarie 1994, Anica a plecat prin sat, ca să-şi caute o scroafă. Nu s-a mai întors niciodată acasă.

În aceeaşi seară, o dată cu ea, a dispărut din Sălcuța şi Elena C., o femeie de 68 de ani. Era văduvă şi locuia singură. În acea duminică, mersese în vizită la sora ei, în acelaşi sat, şi plecase de acolo cu nişte plăcinte, să i le ducă unei vecine. Aceasta îi dăruise la schimb o sticlă cu lapte, iar Elena C. se întorcea acasă, cu straița surorii ei pe umăr, când a dispărut fără urmă. 

A doua zi de dimineață, nemaivăzându-le pe cele două femei, localnicii au alertat poliția.  Le-au căutat împreună pe câmpurile din jur, prin bălți şi prin păduri, şi abia pe 9 martie, au găsit, aruncate în WC-ul din curtea fostei şcolii generale, basmaua Anicăi, ce părea a fi murdară de sânge, şi traista cu care plecase Elena. Nu departe, prin iarba din curte, a fost găsit un medalion de metal ce părea că provine de la un rozarul Elenei. 

Nu mai putea fi vorba de o simplă dispariție voluntară sau de vreo rătăcire, aşa că pe fir au intrat imediat criminaliştii. Au fost aduşi câini de urmă şi efective sporite care au scotocit zona, însă fără vreun rezultat. 

Şi, aşa cum se întâmplă de obicei în România, trupurile celor două femei au fost găsite într-un târziu de un localnic, din întâmplare. Pe 13 aprilie, un bărbat din Sălcuța a mers să caute nişte dale de piatră, ca să le pună prin curtea lui. Ştiind că în grădina aflată lângă vechea şcoală e o fântână părăsită, s-a dus acolo. S-a uitat înăuntru, erau gunoaie aruncate şi coceni de porumb, iar sub ele se zăreau nişte dale, aşa că bărbatul a băgat furca, a tras, şi-atunci a văzut o mână de om ieşind la suprafață. 

Trupurile ambelor femei zăceau în acea fântână. Anica fusese aruncată prima, iar când au scos-o, criminaliștii au descoperit că ea era parțial dezbrăcată, având pantalonii lăsați în vine. S-au gândit imediat că femeia a fost violată, dar trupul era într-o stare avansată de putrefacție, iar legiştii n-au putut confirma teoria; au constatat doar că Anica fusese sugrumată, pe la spate, cu un laţ confecţionat din material moale/textil. 

Cea de-a doua dispărută, Elena, a fost găsită îmbrăcată, cu baticul îndesat în gură, ca un căluş. Legiştii au stabilit că femeia a murit sufocată, „prin mecanism dublu: ocluzia orificiului bucal prin corp moale (căluş) şi ocluzia orificiilor nazale şi cavităţii bucale prin comprimare cu mâna (palma)”.

În cazul acestui dublu omor, ancheta a bătut pasul loc încă de la început. Trecuseră 45 de zile de la data comiterii crimei şi până la găsirea cadavrelor, timp în care prin locul faptei se perindaseră zeci de căutători, câteva ploi şi mai multe animale din sat, crescute în semi-libertate, ce distruseseră orice posibilă urmă. 

Pe locul unde au fost ucise Anica R. şi Elena C., oamenii din Sălcuța au ridicat o cruce, în semn de aducere aminte. 

O vreme, sătenii au dormit iepureşte, cu securile sub pernă, de teama criminalului care umbla liber. Dar apoi s-au luat cu grijile şi cu viața şi, încet, au început să uite şi de dublul omor din ‘94 şi de cel din ‘92. Asta până în iarna lui 1999, când o veste a cutremurat Sălcuța: criminalul fusese găsit, iar el lucrase ca cioban la ei în sat. 

Ultima din şirul crimelor şi farfuria cu ciorbă descoperită la locul faptei 

A cincea crimă a fost comisă în Vermeş, un sat aflat la vreo zece kilometri în linie dreaptă de Sălcuța. 

Aici locuia Viorica T., de 69 de ani, rămasă văduvă. În ultima zi din viața ei, femeia a mers să-şi viziteze fiica care stătea la bloc în Lechinţa, o comună învecinată. Era într-o duminică, pe 17 octombrie 1999. A stat la poveşti cu fata ei, iar după-amiază, când aceasta s-a dus la serviciu, Viorica a plecat şi ea acasă, în Vermeş.

A doua zi de dimineață, o vecină a strigat-o la poartă şi, îngrijorată că nu-i răspunde, a intrat în curte. Geamul dinspre stradă era acoperit pe interior cu o pătură, lucru care a mirat-o pe vecină. Ea a ocolit casa şi, găsind un geam liber, şi-a aruncat privirea înăuntru: Viorica era pe jos, în mijlocul camerei, cu fusta ridicată. Speriată, femeia a dat fuga la un vecin, şi împreună s-au apropiat de uşa casei. Aceasta era descuiată. Au intrat înăuntru, au văzut că bătrâna e moartă, şi atunci au sunat la poliție.

Criminaliştii ajunşi la fața locului au constatat că nu existau urme de intrare prin efracție şi nici urme de răvăşire prin casă. Așadar, criminalul nu venise acolo să fure, iar victima îl primise de bunăvoie înăuntru. Mai mult, pe masa din încăpere se afla o farfurie în care mai era un rest de ciorbă, semn că ori gazda fusese întreruptă de la masă, ori ea îl servise cu mâncare pe musafirul ei.  

Cadavrul victimei era cu fața în sus, în poziţie ginecologică, dezbrăcat până la brâu. Sub fund avea două perne, iar fața îi era acoperită, ceea ce indică remuşcare din partea criminalului. O omorâse cu un ciorap de damă din nailon, pe care i-l învârtise de două ori în jurul gâtului, apoi i-l băgase în gură, ca pe un căluş. Legiştii au stabilit că moartea s-a datorat „asfixiei mecanice prin comprimarea căilor respiratorii superioare prin intermediul unui corp moale, textil” şi că „prezenţa spermatozoizilor la nivelul genital atestă un raport sexual recent”.

Lichidul seminal – „evaporat”, perna cu sânge – arsă şi firele de păr pubian

Ca şi firul de păr de pe felinar din primul dublu omor, lichidul seminal găsit în cazul crimei de la Vermeş a dispărut şi el dintre probele de la dosar. În plus, din casa Vioricăi T. nu s-au prelevat niciun fel de amprente, pentru că, după cum le explica jurnaliştilor procurorul de caz, „nu era nimic lucios acolo, toate lucrurile (lingura, clanța) erau soioase şi nu s-a găsit nicio amprentă”.

Că probele de la fața locului au fost tratate în batjocură o demonstrează şi declarația fiicei Vioricăi, care-şi amintea că polițiştii n-au ridicat atunci nici măcar „perna pe care s-a consumat actul sexual. Era îmbibată cu sânge. Mi-au zis că nu mai au nevoie de ea, aşa că am luat-o şi am ars-o în grădină.”

De pe cele două perne găsite sub victimă au fost recoltate totuşi nişte dovezi: 3 fire de păr pubian. Alte 4 fire străine au fost prelevate din zona pubiană a victimei.    

O altă probă a fost găsită lângă bordura de beton de la intrarea în casa Vioricăi: un muc de ţigară Carpaţi fără filtru. Anchetatorii au presupus că era ultima ţigară fumată de criminal înainte de a bate la uşa victimei. Şi, analizând saliva de pe acest muc, biocriminaliştii au stabilit că el fusese fumat de „o persoană ce aparţine grupei 01 secretor sau oricărei grupe sanguine nesecretoare”.

Dar, pentru ca anchetatorii să poată valorica informațiile obținute în baza puținelor probe pe care le aveau, era nevoie de un cerc de suspecți. Şi atunci, au început să adune informații. Aşa au aflat că Viorica era vizitată de Francisc T., fratele soțului decedat, şi că acesta, uneori, înnopta la ea. 

Viorica le povestise rudelor că bărbatul o ceruse de nevastă, însă ea n-ar fi vrut, zicea că e bătrână şi că suferise recent şi o operație chirurgicală, fiind diagnosticată cu prolaps uterin. „Sunt cusută jos”, îi explica ea cumnatului, iar el îi replica „las’ că te descos eu”, şi toată lumea crezuse că e doar o glumă deocheată. Asta până când Viorica a fost găsită moartă. 

Bănuielile anchetatorilor s-au îndreptat rapid spre el, iar pe 21 octombrie 1999, la trei zile după descoperirea crimei, Francisc T. a fost arestat. Pentru că el a fost achitat definitiv de instanțele judecătoreşti, nu-i vom dezvălui numele de familie. Din acest motiv, am procedat la fel şi în cazul victimelor.

Suspectul, un cioban „cumsecade rău”, dar cu „potenţial psihosexual şi manifestări sadice”

Francisc T. locuia în satul Jimbor din Bistriţa-Năsăud şi împlinise 63 de ani chiar în ziua în care Viorica T. fusese descoperită moartă. Avea cinci copii, toți majori, iar în acel an fusese în America, să-şi viziteze unul dintre fii, care era pastor acolo. 

Bărbatul n-avea nicio zi de şcoală, nu ştia să scrie sau să citească, şi toate declarațiile lui din dosarul în care a fost inculpat sunt „semnate” cu amprenta degetului mare. 

Toată viața fusese cioban. Lucrase, mulţi ani, şi pentru oamenii din Sălcuţa, sat care se află la vreo 6 km, în linie dreaptă, de localitatea lui. Oamenii de aici îşi aminteau că el „era cumsecade rău”, „un om la locul lui”, „ne ajuta, mai aducea câte un car cu lemne când aveam nevoie” şi „îi cam plăcea să bea, dar nu făcea scandal, nu sărea la bătaie”.

O martoră avea să declare mai târziu, la proces, că prin septembrie 1999, deci cu vreo lună înainte de ultima crimă, ea venea pe câmp spre Sălcuţa când Francisc T. a ajuns-o din urmă, şi de acolo au mers împreună, vreo 500 de metri, până în dealul Sălcuţei, „unde ne-am despărţit, pentru că el a rămas acolo, acasă la o femeie. Dar cât timp am mers prin livadă, am povestit şi el era liniştit”. 

Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat de INML contrazice însă părerile oamenilor şi spune că Francisc T. avea un „potenţial psihosexual şi manifestări sadice, cu tendinţă anormală spre cruzime la care recurge din plăcerea bolnăvicioasă de a provoca partenerului suferinţe fizice”.

În ziua în care a fost arestat, ciobanul era în vizită la nişte rude. A fost dus la postul de poliţie din comuna Lechinţa, lângă Vermeş, şi după câteva ore de audieri, a recunoscut că a ucis-o pe cumnata lui.

Francisc T., despre cum i-a luat viața cumnatei: „Amu, am luat-o, îi luată, ce să fac?”

În declaraţia dată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud, în prezența unui avocat din oficiu, Francisc T. a povestit că pe 17 octombrie 1999 era băut şi s-a gândit să meargă la Viorica T., ca s-o ceară din nou de nevastă, dar şi ca să întrețină raporturi sexuale cu ea. Ajuns în Vermeş cu o maşină de ocazie, s-a dus la casa cumnatei, iar ea i-a deschis uşa şi l-a servit cu „ceva ciorbă, de fasole sau de cartofi”. 

Femeia s-a aşezat de pat, el a terminat de mâncat, apoi s-a dezbrăcat „de la brâu în jos” şi i-a propus să întreţină raport sexual. Ea n-a vrut, spunea că „îs bătrână şi îs tăiată”, îşi amintea Francisc T., şi „după aia, că n-o stat”, i-a dat doi pumni în față, apoi a dat-o jos din pat, i-a pus două perne sub fund şi a violat-o. Când ea „a dat să mă lovească peste ochi”, a luat de pe jos un ciorap de damă, i l-a înfăşurat în jurul gâtului şi a stangulat-o.

Mai departe, spun anchetatorii, Francisc T. a plecat din casa cumnatei şi a mers vreo 5 kilometri pe jos, până în staţia CFR Sângeorzu Nou, unde conductorul l-ar fi văzut urcând în tren şi apoi coborând în staţia Sânmihaiul de Câmpie. Martorul îşi amintea că Francisc T. părea „neliniştit”.

Declarația de recunoaştere a crimei a fost înregistrată pe casetă video, iar din modul în care decurge conversația nu reiese că s-ar fi făcut presiuni asupra lui Francisc T.: 

Procurorul de caz: Cum ai ajuns mata, om de 63 de ani, să faci o asemenea faptă?

Francisc T.: Pân ce am fost tot singur ş-apoi…

Procuror: Ai cerut-o înainte în căsătorie?

Francisc T.: N-am cerut-o, numai atât am zis, că dacă vrea să vie la noi, să steie la noi, atâta am zis.

Procuror: Şi asta ce o presupus?

Francisc T.: Apoi, o zis că nu vine, că are fată şi nu ştiu ce, şi… No, să fii sănătoasă dacă nu.

Procuror: Acum regreţi faptul că i-ai luat viaţa unui om?

Francisc T.: Păi, amu, am luat-o, îi luată. Amu ce să fac? 

Francisc T. a mai declarat, la audieri, că în timp ce se „lupta” cu victima, au atins soba de tuci, iar aceasta s-a mişcat de la locul ei, „fapt confirmat cu ocazia cercetării la faţa locului, împrejurare pe care nu avea de unde să o ştie dacă nu ar fi perceput direct asta”, subliniază procurorul, în rechizitoriu.

Ţigara nu era a lui Francisc T., iar la firele de pãr existau şi o asemănare, şi o diferenţiere 

Dar înregistrarea recunoaşterii faptei începe cu o rugăminte stranie venită din partea lui Francisc T.. În aceeaşi zi, el mai dăduse încă o declaraţie, consemnată doar în scris, iar atunci când s-a pornit înregistrarea video, el a cerut „Dar nu se poate ceti (declarația scrisă – n.r.)? Că mai bine ar fi, că poate iar mă încurc, şi iară-i bai.”

Nu s-a încurcat. Dar bai a fost, pentru anchetă, căci ulterior, apărarea a spus că „atitudinea inculpatului demonstrează că el nu a fost sigur pe afirmaţiile pe care trebuie să le facă, în cadrul declaraţiei de recunoaştere”. 

Şi a mai fost un bai, cu mucul de la țigară găsit la intrarea în casa Vioricăi T.. La recunoaşterea faptei, Francisc T. spune că a fumat o ţigară Carpaţi, pe care a aruncat-o, „acolo, la intrare”. Numai că el avea grupa sanguină AII secretor, iar saliva de pe muc era a cuiva cu „grupa 01 secretor sau cu orice grupă sanguină nesecretoare”.

Mai rămăseseră firele de păr pubian găsite la locul crimei. În baza lor putea fi obținut un profil genetic chiar şi atunci, căci în România acest tip de expertiză se efectua, la cererea organelor judiciare, din anul 2000, în laboratorul de diagnostic molecular şi tipizare ADN din Craiova.

Dosarul lui Francisc T. a fost trimis în instanță în august 2002, însă anchetatorii nu au  cerut niciodată expertiza genetică a firelor de păr. S-a mers pe vechile metode, iar rezultatele expertizei biocrimalistice nu au fost concludente, stabilind că „firele de păr ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului sunt de natură umană” şi „prezintă atât elemente de asemănare, cât şi de diferenţiere faţă de firele de păr recoltate din regiunea pubiană a numitului T. Francisc. Sexul, vârsta şi grupa sanguină a persoanei de la care provin nu s-au putut determina.”

În afara de recunoaşterea lui, nu mai exista nicio probă care să-l lege pe Francisc T. de uciderea cumnatei sale. Şi cu toate acestea, după două luni de arest preventiv, el avea să mai recunoască încă patru crime. Cele din Sălcuța, satul în care fusese cioban.  

Despre primele douã crime: „O venit un bărbat: «no, ce-ai făcut, Feri?» Zic «pe dracu am făcut amu»”

Pe 10 decembrie 1999, tot în prezenţa unui avocat din oficiu, Francisc T. a mărturisit că a avut raporturi intime cu mai multe femei din satul Sălcuţa, printre care şi victimele Domnița M., Anica R. şi Elena C.. Mai departe, el a povestit cum le-a ucis pe fiecare. 

Domnița M., spune el, „mi-o fost bucătăreasă la oi”. În ziua crimei, a mers pe jos până  în Sălcuţa, a băut, iar după ce s-a întunecat, s-a dus acasă la femeie. Spune că ea l-ar fi invitat înăuntru, iar el ar fi refuzat-o. „Nu, mă duc acasă, că eu mă păzesc”, „hai”, i-ar fi zis femeia, „că ce s-o păzit, toţi o murit”. „Nu m-am dus”, declara Francisc T. în anchetă, iar „ea, atunci, a luat o oală sau castrolul, ce ştiu ce o fost, şi a avut ceva pe el, şi să-l arunce, şi-atunci eu am prins-o de şurţ şi am tras-o de pe trepte jos, afară”. Mai departe, el povesteşte în declarația înregistrată video:

Francisc T.: O dat şi m-o zgâriat, şi ăsta. „Aşa?”, zic. „Încă faci de-alea şi mă sudui de mamă?” Şi cum era ea jos, am apucat-o aşa, ni-a (duce mâna dreaptă la gâtul lui).

Procuror: Cât timp aţi ţinut-o cu mâna de gât, până o murit?

Francisc T. : Apoi, n-o fost 10 minute. 

Pe urmã, în curtea Domniței „o venit un bărbat şi «no, ce-ai făcut, Feri?» Zic «pe dracu am făcut amu». Chiar aşa am zis”, povestea Francisc T..

Procuror: Ce-ai făcut cu bărbatul?

Francisc T.: Ce-am făcut? Am găsit o piatră şi o dat cu lompaşu aici (arată cu mâna la frunte) şi am fost plin de sânge pe cămaşă, pe ăsta, până jos. Eu, când am văzut că ce-i, eu nu m-am lăsat. Să-i puşc una aici, la ochiul ăsta orb şi o fost…

Procuror: Şi o fost gata.

În cazul primului dublu omor din Sălcuța, la fața locului au fost găsite urme de sânge având grupa A II, la fel ca şi cea a lui Francisc T.. Dar firul de păr găsit pe lămpaş n-a mai fost comparat cu părul celui care mărturisise crima.

La proces, avocații lui Francisc T. au exploatat inconsecvența din declarațiile în care prezenta câte o altă versiune a celor întâmplate în urmă cu şapte ani. În timp ce era înregistrat, el spunea că, după ce a omorât-o pe Domnița, în curte a intrat „Şuştăru, bătrânul”, care era mort la acea dată, apoi „vecinile alea de pe-acolo”, adică „o femeie”, ca în final să spună „prima dată o venit o femeie, după aia o venit un bărbat”.   

În cazul acestor două crime, s-a făcut şi o reconstituire a faptelor. Bărbatul spusese că deşurubase becul din curtea casei Domniței, ca să nu fie văzut din stradă, numai că la reconstituire, când s-a urcat pe un scaun, nici n-ajungea cu mâna la acel bec. Anchetatorii au explicat că, după şapte ani, scaunul de atunci nu mai era acolo şi că, oricum, e posibil ca Francisc T. să se fi suit direct pe masa care era sub bec şi să nu-şi mai amintească asta. Dar imaginile cu el, chinuindu-se să atingă becul cu degetele, au rămas la dosar şi au adâncit îndoiala că el ar fi autorul crimei.  

Despre uciderea femeilor găsite în fântână: „Bătrâna şi-o căutat moartea acolo”. 

În seara de 27 februarie 1994, când au fost ucise Anica R. şi Elena C., bărbatul îşi amintea că era tot băut. „M-am dus de unde m-am dus”, spunea el, „şi să ies pe cărare, la deal, să mă duc acasă. Ea (Anica R. – n.r.) umbla după scroafă acolo, în grădina şcolii, a căminului. «Vai, trăsni-te-ar, Feri», zice, «aicea eşti?». «D-apoi», zic, «unde să fiu?». Tăt o prind, tăt o ăsta.”

Spune că n-a apucat să o violeze, pentru că „o venit bătrâna (Elena C. – n.r.) şi o fost gata”. Pe Anica R. le-a declarat anchetatorilor că strâns-o de gât cu mâna, iar „pe bătrână am luat-o cu năframa ei”.

Procuror: Da bătrâna ce-a căutat acolo?

Francisc T. : Şi-o căutat moartea.

În cazul acestor două crime nu există nicio probă care să susțină recunoaşterea faptei. Şi aici sunt neconcordanțe în declarațiile pe care Francisc T. le-a făcut chiar în aceeaşi zi, pe 10 decembrie 1999: în cea scrisă spune că a întreţinut un raport sexual Anica R., cu voia acesteia, iar apoi, ca să nu-l spună, a sugrumat-o cu năframa, iar pe Elena C. a strangulat-o cu baticul de pe cap şi cu cordonul de la şorţ.

Pentru că se tot poticnea în rememorarea faptelor, procurorul de caz a simțit nevoia să intervină în timpul reconstituirilor. Două polițiste interpretau rolul victimelor. Iată un pasaj din procesul-verbal:

Procuror: Nu cu o mână, că nu cred că ai făcut cu o mână. Numa un picuţ. Are şi oase fracturate, te-ai urcat şi cu picioarele pe ea, că are şi coaste fracturate. Îi drept sau nu-i drept?

Francisc T.: Da, îi drept. 

Procuror: Îi drept, deci te-ai urcat şi cu picioarele pe ea, dar nu te lăsa acum! Asta-i. Avea straiţă, unde-i? O straiţă nu ştiu dacă om avea. No, hai, pe ea, fă ce-ai făcut atunci, pune-o jos. (Se derulează imagini cu Francisc T. care se apropie de femeia ce interpretează rolul victimei Elena C..)

Procuror: Pune-o jos. Aicea i-ai băgat năframa pe gât. Pune-i în gură un pic baticul, dar nu o omorî! Fă-i un nod în jurul gâtului, fă-i nodul! Ţine mâna acolo, că altfel nu iese poza, da la gură ţine-i-o. Acuma, sigur, că dupaia le-a cărat la fântână… (Urmează imagini în care Francisc T. merge, având în mână un obiect textil pe care procurorul îi cere să-l arunce lângă un zid.) 

Procuror: Pe care ai dus-o prima? Prima a fost aia mai slabă, Anica. Cum ai luat-o? (În imagini, polițista ce interpretează rolul victimei Anica R. îl prinde pe Francisc T. cu mâinile de gât, ca să o transporte, şi apoi întreabă: „acuma să mă ducă?”. „Nu, doamnă. Du-l unde o fost fântâna”, spune procurorul.) 

Procurorul de caz le-a mărturisit jurnaliştilor că l-a ghidat pe Francisc T. în timpul reconstituirii, pentru că „la mintea lui, a uitat cum le-a omorât, cu baticul, cu fularul. Şi mai interveneam eu”.

A recunoscut toate crimele de 4 ori în anchetã şi o dată, într-o conferință de presã

În timpul urmăririi penale ce a durat aproape trei ani, Francisc T. a rămas consecvent în recunoaşterea celor cinci crime. 

Pe 21 octombrie 1999, el a mărturisit că a ucis-o pe Viorica T.. Pe 10 decembrie 1999 a recunoscut şi celelalte patru crime, iar după trei zile, a participat la reconstituire, alături de avocatul său din oficiu.

Câteva zile mai târziu, la sediul Inspectoratului Județean de Poliție Bistrița-Năsăud a fost organizată o conferință de presă cu jurnalişti din mass-media locală, unde a fost adus şi Francisc T.. El se afla atunci în arest preventiv. A recunoscut toate crimele şi a răspuns chiar şi la întrebările ziariştilor care, frapați de numărul mare al victimelor şi de seninătatea cu care el şi le-a asumat, l-au numit atunci pe Francisc T. „urmaşul lui Rîmaru”. 

În noiembrie 2000, aflat în arest, Francisc T. a suferit un accident vascular cerebral, în urma căruia a rămas cu o semiparalizie pe partea stângă a corpului. A fost pus atunci în libertate, apreciindu-se că, din cauza stării de sănătate, el nu este un pericol pentru ordinea publică, iar ancheta a fost suspendată, pentru că nu se putea asigura participarea inculpatului la urmărirea penală. 

În mai 2002, ancheta a fost reluată, iar pe 14 iulie 2002, Francisc T. a declarat că îşi menţine declaraţiile anterioare, de recunoaştere a crimelor. Avocatul pe care familia îl angajase între timp a susținut că a existat un şantaj din partea procurorului de caz, care i-ar fi spus: „dacă nu recunoaşte, îl arestăm” şi că, după ce s-a consultat cu copiii clientului său, l-a sfătuit pe acesta să nu-şi retragă declarațiile.

A patra recunoaştere a crimelor a fost în data de 29 iulie 2002, când Francisc T. a fost adus la Parchet, ca să i se prezinte materialul de urmărire penală. În prezența avocatului ales, a cerut atunci să nu i se aplice o pedeapsă prea grea, datorită vârstei şi a stării de sănătate. 

Mai târziu, în procesul ce a urmat, judecătorii au considerat că declaraţiile lui Francisc T. din 14 şi 29 iulie 2002 suferă de un viciu procedural, pentru că „inculpatul nu a beneficiat de o apărare efectivă, fiind sfătuit de apărătorul său să recunoască faptele, pentru a nu fi rearestat”. 

Achitarea lui Francisc T.: „inculpatul nu are deloc o expunere liberă şi coerentă”

Pe 26 august 2002, Francisc T. a fost trimis în judecată, în stare de libertate, pentru omor deosebit de grav. La tribunal, el şi-a retras toate declarațiile de recunoaştere. A susținut că, deşi spusese că nu el e criminalul, procurorul a consemnat în declaraţii că a recunoscut faptele. Iar la reconstituirile de la fața locului, procurorul i-a indicat ce şi cum să facă. Ulterior, el a povestit că procurorul l-a păcălit să spună că el a făcut crimele dându-i câte o țigară, amenințându-l că altfel o să-i putrezească oasele în puşcărie sau promițându-i că va avea oi în spatele gratiilor şi că va fi mai liber.

Pe 21 decembrie 2004, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a decis achitarea lui Francisc T., apreciind că „nu este autorul faptelor de omor pentru care a fost trimis în judecată”. În motivarea deciziei sale, judecătorul critică „caracterul poticnit şi fragmentat al relatărilor inculpatului, care nu are deloc o expunere liberă şi coerentă”, dar şi stilul de anchetă al procurorului care, „pe întreg parcursul interogatoriului, şi-a exteriorizat diferite atitudini de dezaprobare faţă de unele afirmaţii ale inculpatului”.

Judecătorul enumeră apoi toate nepotrivirile şi contradicţiile existente între declarațiile scrise şi cele înregistrate despre crimele din Sălcuța, considerând că „este greu de crezut că un asemenea făptuitor (care a ucis patru victime – n.r.) nu a ţinut minte exact cum şi cu ce obiecte a strangulat victimele, dacă a avut sau nu raporturi sexuale cu ele sau dacă, anterior uciderii, a exercitat şi alte acte de agresiune împotriva lor”.  

În realitate, există criminali care nu-şi mai amintesc ce-au făcut, pentru că erau sub influența alcoolului sau a drogurilor, aşa cum există şi criminali care, deşi îşi amintesc perfect, povestesc imperfect, în mod intenționat.  

Instanța mai adaugă însă, pe bună dreptate, că şi „dacă s-ar aprecia ca verosimile declaraţiile de recunoaştere, acestea nu pot fi apreciate drept probe de vinovăţie întrucât ele nu se coroborează” cu celelalte probe. 

Judecătorul mai spune că reconstituirea nu s-a desfăşurat în prezenţa unor martori asistenţi, aşa cum era obligatoriu, iar procesul verbal nu este semnat de inculpat şi de avocatul lui din oficiu, deci „nu poate constitui mijloc de probă valabil”. În plus, la reconstituire, „procurorul îl dirijează pas cu pas pe inculpat”.

În cazul ultimei crime, judecătorul spune că sunt neconcordanțe în declarațiile de recunoaştere şi că „nu există vreo dovadă certă că respectivele fire de păr (pubian – n.r.) provin de la inculpat”.

Condamnat pe viață în apel, şi apoi la 25 de ani de închisoare

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud a atacat decizia de achitare, amintind că Francisc T. a recunoscut crimele de mai multe ori în timpul anchetei şi că a participat la reconstituire, iar „din declaraţia martorului asistent M.l. şi a martorilor T.D., L.V. şi C.A.”, care au fost acolo, „reiese că inculpatul a indicat faptele fără a fi silit”. Acuzarea a amintit şi de conferinţa de presă din sediul poliției județene, unde „inculpatul a relatat cu seninătate circumstanţele crimelor”.  

Iar pe 26 octombrie 2005, Curtea de Apel Cluj l-a condamnat pe Francisc T. la pedeapsa detențiunii pe viață. În motivarea deciziei, instanța apreciază că negarea faptelor de către Francisc T. la tribunal, în termenul din 14 aprilie 2003 şi în prezenţa aceluiaşi apărător ales care l-a asistat la recunoaşterea din 2002, „este nesinceră, fiind dată în scopul exonerării sale de răspunderea penală”.

Iar recunoaşterile repetate ale inculpatului „arată fără echivoc, în opinia instanţei, faptul că el este vinovat”. Judecătorii din apel admit că procurorul a intervenit adesea peste declaraţiile inculpatului, dar aceste intervenții nu sunt „în contradicţie cu regulile de ascultare fiindcă, datorită complexităţii cauzei, a timpului scurs de la data comiterii faptelor, precum şi a vârstei şi stării de sănătate a inculpatului, acesta poate să omită anumite aspecte esenţiale sau să facă unele confuzii, ori să expună incorect modalitatea de comitere a faptelor”.

Francisc T., prin avocat, a declarat recurs împotriva deciziei de condamnare, iar pe 29 martie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ), i-a dat câştig de cauză şi a trimis dosarul înapoi, spre rejudecare, din cauza unor vicii de procedură: inculpatul nu fusese citat în apel şi la sediul biroului apărătorului său, aşa cum acesta ceruse. 

La reluarea procesului, Curtea de Apel Cluj a considerat din nou că Francisc T. e vinovat de toate cele cinci crime, iar pe 17 ianuarie 2007 l-a condamnat la 25 de ani de închisoare. 

Acesta a făcut din nou recurs, invocând nerespectarea drepturilor procesuale. A reclamat că nu i-a fost comunicat întreg dosarul de urmărire penală, că nu a putut viziona casetele video şi, mai ales, că nu i-a fost respectat dreptul de a nu se autoincrimina, atunci când a dat declaraţii la parchet. Şi pentru a doua oară, ÎCCJ i-a admis recursul, cu motivarea că „inculpatul nu a beneficiat de o apărare efectivă, fiind sfătuit de către apărătorul său să recunoască faptele, pentru a nu fi rearestat”. Iar pe 2 mai 2007, dosarul a fost trimis din nou, spre rejudecare, la Curtea de Apel Cluj. 

O expertiză genetică tardivă şi o achitare, în numele dreptului de a nu se autoincrimina

În această nouă etapă a procesului, Curtea de Apel Cluj a dispus, în sfârşit, efectuarea unui examen ADN, pentru stabilirea profilelor genetice ale celor 7 fire de păr pubian, ca găsite în cazul ultimei crime. „Asupra altor urme biologice nu se poate efectua expertiza ADN, pentru că nu mai există asemenea urme”, notează instanța.

La începutul anului 2008, firele de păr au ajuns la INML Mina Minovici unde, mai întâi, au fost supuse unei analize microscopice. Ea a stabilit că 5 din cele 7 fire de păr  „prezintă asemănări morfologice cu firele de păr pubiene de comparat, recoltate de la inculpatul T. Francisc”. Dar „aceste asemănări trebuie privite sub rezerva frecvenței caracterelor morfologice descrise în populație”, au mai precizat experții de la INML.

Analiza genetică, finalizată în mai 2008, „nu a pus în evidenţă nici un profil ADN, datorită absenţei sau cantităţii insuficiente de material genetic”. Firele de păr aveau „bulb ratatinat (sfrijit – n.r.)” şi fuseseră folosite şi la expertiza efectuată în timpul anchetei. Analiza genetică de la INML a venit prea târziu şi a fost una finală, căci „probele care au făcut obiectul investigației ştiințifice au fost integral utilizate”, potrivit raportului.

Cum „frecvența caracterelor morfologice” invocată de către experți a rămas o necunoscută, „asemănarea firelor de păr nu are caracter de probă certă şi decisivă”, au decis judecătorii de la Curtea de Apel Cluj care, pe 29 ianuarie 2009, au îmbrățişat şi ei verdictul de achitare pronunțat de tribunal, la începutul procesului.  

Judecătorii spun că, atunci când a fost audiat de procuror şi a recunoscut faptele, lui Francisc T. „nu i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţie că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa”. „Este adevărat”, admite Curtea de Apel Cluj, că „legislaţia din 1999 prevedea obligaţia inculpatului de a declara ceea ce ştie”, iar dreptul la tăcere a fost introdus în Codul de  Procedură Penală abia în iunie 2003, dar România, spun judecătorii, ratificase prin lege, încă din 1994, Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevede că „prezumţia de nevinovăţie presupune dreptul la tăcere sub forma dreptului de a nu contribui la propria incriminare”. 

ÎCCJ, în achitarea definitivă: la reconstituire, procurorul a avut „o conduită mai degrabă regizorală”

De data aceasta, procurorii au făcut recurs împotriva deciziei Curții de Apel Cluj, iar dosarul a ajuns din nou la ÎCCJ care, pe 27 mai 2009, a menținut soluția de achitare. „Examinând atât rechizitoriul, cât şi întregul material probator administrat în faza de urmărire penală”, spun judecătorii de la Înalta Curte „este evident că întreaga acuzare a inculpatului îşi găseşte centrul de greutate în propriile sale declaraţii autoincriminatoare”, dar „pe parcursul judecăţii, inculpatul a revenit asupra declaraţiilor iniţiale şi nu a mai recunoscut săvârşirea infracţiunilor”.

Judecătorii spun că înregistrările video din dosar, pe care le-au vizionat, „ridică un mare semn de întrebare cu privire la cele relatate de inculpat, cu ocazia audierii de către procuror, respectiv, cele arătate de el cu ocazia reconstituirilor”. ÎCCJ apreciază că la reconstituiri procurorul a avut „o conduită mai degrabă regizorală, fiind preocupat de respectarea de către inculpat a scenariului posibil în care faptele ar fi fost comise şi care rezultă din cercetarea la faţa locului şi concluziile actelor medico-legale”. 

Înalta Curte mai spune, în motivarea deciziei care a rămas definitivă, că probatoriul administrat în cauză nu este „apt să răstoarne prezumţia de nevinovăţie instituită în favoarea inculpatului, astfel încât singura soluţie legală este cea care s-a şi pronunţat în cauză, respectiv achitarea.”

După 13 luni de arest, statul român nu va plăti nicio despăgubire pentru Francisc T.

La patru luni după ce a fost achitat definitiv, Francisc T. şi cei cinci copii ai săi au dat în judecată statul român, solicitând 5 milioane de lei – daune morale şi 178.830 de lei – daune materiale, pentru cele 13 luni de arest preventiv. El a reclamat că în acest timp a fost obligat să recunoască crimele din 1992 şi 1994, că a fost expus în conferința de presă, că a fost nevoit să suporte regimul penitenciar, şi că toată această presiune psihică i-a provocat accidentul vascular cerebral. 

Pe 21 octombrie 2009, la numai câteva zile după ce a introdus acțiunea în instanță, Francisc T. a murit. Avea 73 de ani. Fiii lui au continuat procesul, dar Tribunalul Bistrița-Năsăud şi, ulterior, Curtea de Apel Cluj le-au respins acțiunea, pentru că, potrivit legii, „acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită doar de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa”. Iar la data arestării tatălui lor, toți cei cinci copii erau majori. 

Fiii lui Francisc T. au susţinut că acest text legal încalcă Constituţia României, care garantează dreptul la moştenire, iar Curtea de Apel Cluj le-a admis cererea de sesizare a CCR. Însă în iunie 2012, prin Decizia nr. 696, CCR le-a respins excepția, judecătorii explicând, printre altele, că acţiunea pentru repararea pagubei în cazul unei erori judiciare „are ca obiect repararea unui prejudiciu care nu are sorginte patrimonială, ci morală”. 

Ce se mai întâmplă azi în dosarul crimelor în serie din Sălcuța şi Vermeş

După achitarea lui Francisc T., dosarul celor cinci crime s-a întors la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud, unde a fost înregistrat cu numărul 581/P/2009. Cinci luni mai târziu, în noiembrie 2009, procurorii au constatat că în cazul victimelor Domnica M., Ioan F., Anica R. şi Elena C. faptele s-au prescris şi, printr-o rezoluție, au dispus neînceperea urmăririi penale.  

Pe vremuri, termenul de prescripție generală pentru omor era de 15 ani. Atât stăteau criminalii cu inima strânsă, de teamă că vor fi prinşi. Pentru primele două crime de la Sălcuța termenul se împlinise în 2007, iar pentru celelalte două, în februarie 2009. 

Conform aceluiaşi calcul, şi ultima faptă din şirul de omoruri s-ar fi prescris în 2014, dar cu 2 ani înainte, prin legea iniţiată de Monica Macovei şi de Sever Voinescu, toate crimele au devenit imprescriptibile, iar de atunci autorii lor nu vor mai putea scăpa niciodată de răspunderea penală.

Cauza în care era cercetată uciderea Vioricăi T. a fost disjunsă, fiind înregistrat dosarul 678/P/2009, în care ancheta a continuat încă 8 ani. Iar „în urma completării cercetărilor penale, din probe a rezultat că autorul infracțiunii de omor comisă față de victima T. Viorica este numitul T. Francisc. Deoarece a intervenit decesul numitului T. Francisc, prin ordonanța din data de 10.04.2018 s-a dispus clasarea cauzei, în temeiul art.16 alin.1 lit.f C.proc.pen. (a intervenit decesul făptuitorului)”, precizează Parhetul de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud, într-un răspuns furnizat la solicitarea Libertatea.

Potrivit procurorilor, „în afară de numitul T. Francisc, nu a mai existat alt suspect în dosar”. 

Într-o ultimă analiză a acestor cazuri de omor, experții criminalişti concluzionau că-n toate cele cinci crime avem de-a face cu un singur autor, care avea o slabă pregătire educațională şi era familiarizat cu zona. Ucidea, prin strangulare, doar pentru obținerea satisfacției sexuale, martorii fiind omorâți de nevoie, căci criminalul ştia că e cunoscut în zonă. Iar lipsa unui exces de violență, se mai arată în raportul experților, ne indică faptul că acest criminal avea cam aceeaşi vârsta ca şi victimele sale.

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro